CSEH TAMÁS
Ediție literară română
Introducere
Tamás Cseh este unul dintre fenomenele rare ale culturii maghiare. Cantautor și actor, a trăit între 1943 și 2009. Nu a avut o voce extraordinară și nu a fost o vedetă în sensul clasic al cuvântului, însă generații întregi au învățat de la el cum se poate construi un univers aparte cu o singură chitară și câteva versuri memorabile. Cântecele scrise împreună cu Géza Bereményi vorbesc, pornind din cotidian, despre libertate și adaptare. În perioada regimului Kádár (până la 1988), ele evocau prin aluzii subtile absurditățile Ungariei socialiste și, deși acest lucru nu era evident la vremea respectivă, depășeau cu mult contextul în care s-au născut. Cântecele lui Tamás Cseh sunt, deopotrivă, documente ale unei epoci apuse și mărturii despre felul în care omul încearcă, indiferent de timp, să-și găsească drumul și locul în propria viață. Ele vorbeau despre o țară în care multe lucruri puteau fi rostite doar pe jumătate, despre oameni care se pregăteau să rămână sau să plece, despre iubiri, prietenii, eșecuri și speranțe. Câteva decenii mai târziu, aceste cântece sunt parte a memoriei colective maghiare. Spectacolul „În toate visele noastre” pornește din acest univers. Este o întâlnire cu acele cântece care trăiesc de decenii alături de noi și în noi, dar și cu acei artiști care descoperă astăzi noi sensuri printre versurile lor. Artiștii Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara aduc împreună lumi creatoare diferite, interpretând în propriul lor fel cântecele lui Tamás Cseh, care conturează o poveste aparte a Europei Est-Centrale. Povestea unei regiuni în care istoria este prezentă și în viața de zi cu zi, în care umorul este indispensabil pentru supraviețuire și în care libertatea rămâne o aspirație permanentă. „În toate visele noastre” se adresează celor care cunosc deja universul lui Tamás Cseh, dar și celor care îl descoperă pentru prima dată. Pentru că aceste texte nu vorbesc, în ultimă instanță, despre Ungaria, ci despre noi toți, despre visele noastre și despre convingerea că nu avem voie să renunțăm la speranța de a le vedea împlinite.
În toate visele mele
I-am pus întrebarea de-a dreptul: dacă mă iubești,
I-am pus-o acolo, în port, Când porneam spre Africa de Sud,
Pe la trei și jumătate, când soarele arde, Pleacă vaporul.
Într-o după-amiază de vară întreb: mă iubești?
Casa, casa, ai grijă de casă?
Un bărbat cărunt, cu dungă aurie pe chipiu, Într-o după-amiază de vară, înainte de plecare,
Acum eu sunt acesta, iar cealaltă ești tu.
Ce s-a mai întâmplat aici e acoperit de uitare.
În toate visele mele
Într-o sută de feluri ești cu mine,
Și tot tu mă ajuți.
Într-o sută de feluri ești cu mine,
Și tot tu mă ajuți.
Tu mă ajuți când aprind lampa,
După trezire, încă puțin,
Rămâi aici cu mine înainte să te uit,
Te uit, apoi, pe neașteptate,
Mă trezesc într-un alt loc,
Sunt prizonierul acela, numărul 307, Care evadează,
Își pierde urmăritorii pe o străduță,
Sună undeva, iar tu îi deschizi ușa.
Vii iar cu mine, dar de data asta e întuneric,
Sub pașii noștri trosnește pietrișul, Și spre un castel, care e și el întunecat,
Doar la etajul al doilea se vede o lampă,
De ea ne stau atârnați ochii, în timp ce pantofii prudenți
Pândesc doar drumul, așa mergem acolo.
În toate visele mele
Într-o sută de feluri ești cu mine,
Și tot tu mă ajuți.
Într-o sută de feluri ești cu mine, Și tot tu mă ajuți.
Într-o după-amiază de vară întreb: mă iubești?
Casa, casa, ai grijă de casă?
Sunt prizonier, chiar acum sunt pe fugă,
Sun, iar tu îmi deschizi ușa.
În toate visele mele
Într-o sută de feluri ești cu mine, Și tot tu mă ajuți.
Într-o sută de feluri ești cu mine, Și tot tu mă ajuți.
Tangou
Fii astăzi copil și joacă-te iar cu mine!
Amintește-ți așa cum îmi amintesc eu.
Să ne jucăm că ne e frică iar,
Să ne jucăm că ne jucăm iar,
Că timpul nu e sub cataractă, că tangoul e la modă.
Fii astăzi copil și ascunde-te după perdea.
Să tragem cu ochiul la
Mama noastră îmbrăcată de sărbătoare, stând de vorbă cu domnul Tóth, În timp ce tata discută politică despre viitorul nostru,
Și toate mâinile se lipesc de pahare, fiindcă tangoul e la modă!
Să jucăm din nou că nu știm nimic,
Să ne prefacem din nou că nu știm nimic.
Alții joacă, iar noi privim pe furiș din spatele perdelei, În timp ce vechiul, vechiul tangou cântă din vioară.
Să jucăm astăzi din nou că fiecare vorbește despre altceva,
Câteva frânturi de știri ni le aduce vântul la ureche.
Să ne jucăm că ne e frică iar,
Să ne jucăm că ne jucăm iar,
Că pe timp se așază cataracta, că tangoul e la modă.
Fii astăzi copil și joacă-te iar cu mine.
Amintește-ți așa cum îmi amintesc eu.
Să jucăm din nou că nu știm nimic,
Să ne prefacem din nou că nu știm nimic.
Alții joacă, iar noi privim pe furiș din spatele perdelei, În timp ce vechiul, vechiul tangou cântă din vioară.
Să jucăm astăzi din nou că fiecare vorbește despre altceva, Câteva frânturi de știri ni le aduce vântul la ureche.
Să ne jucăm că ne e frică iar,
Să ne jucăm că ne jucăm iar,
Că pe timp se așază cataracta, că tangoul e la modă.
Mielul din apartamentul gol
Mereu să cobori la magazin, la magazin,
Și să cumperi acolo hrana obișnuită.
Bine măcar că sunt bani pentru asta.
Mereu numai să plătești întreținerea,
Mereu, privind spre tavan: nimic.
Până la urmă omul privește.
Până la urmă are ochi ca să privească,
Ia parte, împreună cu ceilalți, la cheltuiala comună.
Și nu e primejdie de război.
Războiul e în altă parte, de vreo cincizeci de ani,
Cel mult aici, în capul omului,
Din care omul privește afară.
Mai întâi vine asupra omului sentimentul,
Și abia apoi se ivește pe jumătate obiectul sentimentului,
Și de aceea îl iubesc.
În propria viață, de fapt,
Propriul meu pas devine un zgomot bine cunoscut,
Privesc în jos: aceștia sunt pantofii mei.
Nu sunt jerpeliți, dar arată deja forma piciorului meu,
Se vede pe ei mersul strâmb,
Poftim, aceștia sunt pantofii mei.
Sau să ne uităm în dulapul scârțâitor,
Trecându-ne privirea peste cele patru-cinci-șase haine ale noastre,
Și să-l trântim așa, să bubuie.
Și mai e și obișnuita noastră bună dispoziție, faimoasă,
Și astăzi ea ne conduce, să mergem după ea,
Dar de la o vreme e cam tocită.
Și mai e faptul că trebuie să cobori după un bec,
Și să știi liniștea apartamentului lăsat în urmă,
Care ne așteaptă cât timp nu suntem acolo.
Sau să tot atingi un fir de păr culcat pe umărul nostru,
Și între timp vine acel oricine, acel cineva oarecare,
Cel care ne șoptește la ureche:
„Ai o mulțime de treburi, ridică-te și pleacă,
Plătește, cumpără și nu mai ocoli vorba,
Noi toți avem aceeași nenorocire:
Că atunci când coborâm după un bec,
Și lăsăm singură liniștea apartamentului nostru,
Acolo apare un miel.
Și mielul acela se dezlănțuie acolo, turbat,
Fără să rupă tăcerea, dărâmă fără sunet,
Face bucăți o lume.
Miel turbat într-un apartament gol,
Mereu asta vedem la târgul de jos,
Se înfurie cât timp nu suntem acolo.
Miel turbat în apartamentul gol,
Îl vezi, cât timp ești jos, la târg,
Face bucăți o lume.”
Copilăria mea
Mai vino doar o dată afară
Din crăpătura în care te-ai ascuns, copilăria mea,
Să fiu doar piatră, să fiu doar gândac,
Și lasă-mă iar să mă joc cu ierburile tale.
Mai ieși o dată,
Tu, ascunsă în apă, sub pietre, vârsta mea temătoare, somnoroasă,
Ascunsă în gusturi, sub piele.
Ieși împodobită, copilăria mea ascunsă sub piatră.
Praf arzător între degetele picioarelor
Și sticlă sclipind printre firele lucioase de iarbă,
Mâl, clei și ape repezi,
Și rușine, și întuneric, și amețeală.
Încă se poate, așadar ieși,
Tu, ascunsă în apă, sub pietre, vârsta mea temătoare, somnoroasă,
Ascunsă în gusturi, sub piele.
Ieși luminoasă, copilăria mea ascunsă sub piatră.
Sub cer larg,
Pârâu alergând prin crăpături, sub pietre, ape curgătoare,
Încă se poate, așadar ieși, copilăria mea.
Mai vino doar o dată afară
Din crăpătura în care te-ai ascuns, copilăria mea,
Să fiu doar piatră, să fiu doar gândac,
Și lasă-mă iar să mă joc cu ierburile tale.
Mai ieși o dată,
Tu, ascunsă în apă, sub pietre, vârsta mea temătoare, somnoroasă,
Ascunsă în gusturi, sub piele.
Ieși împodobită, copilăria mea ascunsă sub piatră.
Cântec despre vicleanul William Shakespeare
A fost odată ca niciodată, în Danemarca,
Un prinț care, într-o bună zi,
Ca să-și ascundă taina ce l-ar fi dus la rău,
A mimat nebunia, o, grozăvie.
Fiind astfel lucid printre nebuni, S-a izbit de o sabie otrăvită;
Iar pe tronul lui s-au așezat domni liniștiți,
Șezând între pace și război.
Dar prințul acela muri în așa fel,
Încât i se dădu un mormânt de cinste.
Și acest mormânt, o, grozăvie,
Poate fi văzut și astăzi pe scenă.
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
Într-o noapte întunecată, pe gâtul soției sale
Și-a așezat mâna un conducător maur,
Și la urmă i-a stors suflarea,
Astfel încât priveliștea n-a fost tulburată de sânge.
Vedeți ce cotituri
Caracterizează drumurile inimii noastre.
Tremurând, privim pieziș în oglinzile noastre:
Unde e cheia care deschide orice zăvor?
Stăm aici ca acel conducător maur,
Jefuiți de noi înșine pentru alții.
Stăm aici cu gura deschisă:
— Asta da știință, la Shakespeare William!
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
O cocoașă neverosimilă de pe spate
Trebuie făcută verosimilă,
Și anume astfel încât spatele lumii
Trebuie îndoit până la o cocoașă.
Și dacă această coloană gigantică se îndoaie,
Cocoașa lui Richard urmează un mare model.
Într-un timp încovoiat, un bărbat încovoiat
Poate deveni încă primul dandy al modei.
Cu spatele mâncărindu-ne îl privim,
Noi, cei care recunoaștem încovoierea vremurilor,
Căci regele Richard, înainte de marele sfârșit,
A intrat la modă pentru patru acte.
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
Și cioburile risipite ale oglinzii noastre
Domnul Shakespeare le lipește, le peticește aici.
Noi stăm aici cu gura deschisă:
— Câte știe, Shakespeare William acesta!
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
În această țară plăcută arată-mi
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare!
În această țară plăcută arată-mi,
Un șiret atât de mare ca William Shakespeare...
William!
În ilegalitate
Acolo am dat-o-n bară chiar în ’88,
Am luat-o de nevastă pe Mari,
Chiar în ’88, în luna martie,
Când politica se rupe,
Iar partidul comuniștilor o ia pe drum nou,
Și cu ei tatăl lui Mari, care
Era titanul dur al vechii gărzi,
Și tocmai fiica lui era Mari.
În martie a bătut ceasul,
Tocmai o luasem pe Mari,
Și chiar în seara aceea, să cad pe spate,
Aud că partidul socrului se rupe.
Îi zic socrului:
Tu chiar ești grozav,
Mare politician, bătrâne.
Omul se însoară,
Îți devine ginere,
Și se căiește pe loc.
Dacă spuneai mai devreme
Că voi vă duceți de râpă,
Degeaba are Mari țâțe mari,
Degeaba fund, dacă e fată de comunist,
Să-l ia naiba pe cel care o ia.
Plângea acolo sărmana,
Că fiica lui așa și pe dincolo,
Dar eu: să mă mănânce dracii.
Apoi, întinși amândoi pe o blană de urs,
Am băut trei lăzi de whisky.
Și acolo, întinși, ceva mai îmblânziți,
Îi spun: știi ce, bătrâne,
Ce-am zis mai devreme,
Am zis doar de necaz,
Cu privire la Mari.
Whisky-ul tău e bun, fiica ta e bună,
Și numai fiindcă partidul tău se rupe acum, Și că eu am dat-o-n bară chiar în ’88,
Nu fac scandal aici.
Trec anii, vin anii, Totuși partidul comuniștilor e tare.
Să intrăm astăzi în ilegalitate, Poate mai e speranță.
Socrul meu a sărit, bătrân șoim de demult, Pentru el ilegalitatea era totul.
A smuls revolverul și a strigat așa:
Ce bun tovarăș mic ești, Balázs!
Deși am dat-o-n bară acolo, în ’88, Intrând ginere într-o casă de comuniști,
Tot faptă eroică e ca omul
Să se împotrivească uneori vremurilor.
Cu pistolul socrului pornim În ilegalitate,
Mă învață ce este Ajutorul Roșu.
Zi și noapte lipiți unul de altul, Tipărind manifeste, Omul trăiește și pe spinarea gheții.
M-am născut în Ungaria...
M-am născut în Ungaria, am 77 de ani,
În cap mi s-au amestecat paharele de cincizeci și guvernele.
Am fost crescut în iubire de patrie, am crezut și în Dumnezeu,
Am luptat în două războaie, am supraviețuit, fir-ar Dumnezeu.
Am părăsit, vă rog, vreo 39 de femei,
Și de vreo două ori pe-atâtea m-au părăsit.
Am pișat în șanțuri antitanc, am mâncat hoit de cal,
Și totuși sunt aici.
În capul meu merge o flașnetă, iar flașneta cântă așa:
„Am supraviețuit tuturor, guvernelor și păhărelelor,
Un supraviețuitor maghiar, onorific, vitejesc, pe picioare ruinate,
Dar stă în fața dumneavoastră!”
Fiul meu a ajuns bolnav de nervi, n-a suportat schimbările,
Și mă uit la nepotul meu, văd că e un tip slab,
Cum or să ajungă ăștia supraviețuitori? Ceva aici se corcește.
Aș întreba: peste o sută de ani cine va mai ști aici ungurește?
Și după cum vă privesc, niciunul nu e tare ca betonul,
Vă ia primul vânt! Ce-o să fie așa? — întreb eu.
În capul meu merge o flașnetă, iar flașneta cântă așa:
„Am supraviețuit tuturor, guvernelor și păhărelelor,
Un supraviețuitor maghiar, onorific, vitejesc, pe picioare ruinate,
Dar stă în fața dumneavoastră!”
Să trăim cât trăim
Da: să trăim cât trăim,
Da: aceasta e regula.
Dar ce să facem cu viața noastră, Dacă doare?
Da: să vrem lucruri mari,
Da: să-ți fiarbă creierul,
Deși știm cât de mică e Măreția.
Da: trăiește cu răbdare,
Da: taci, dacă doare.
Așteaptă să vină marele profesor: Moartea.
Da: să trăim cât trăim,
Da: aceasta e regula,
Dar ce să facem cu viața noastră, Dacă doare?
Mi-ai venit în minte
Bani pierduți și greșit,
Un cuvânt scăpat la moment nepotrivit, cheile negăsite, Mi-ai venit în minte.
O poticnire pe trotuar, o minciună, Imagini idioate și ploaia,
Când trebuie să alergi, fiindcă, la naiba,
Nu mi-am luat haina cu mine.
Mi-ai venit în minte.
În cuvintele scrise pe hârtie, apoi tăiate,
E și acolo necazul, că
Mi-ai venit în minte.
Și noaptea aceea, când m-aș ridica,
Dar pătura e grea, nu mă lasă,
Totul se frânge pe jumătate,
Și să te trezești că ai râs în vis,
Și să nu-ți amintești de ce ai râs,
Mi-ai venit în minte.
Fără pelerină de ploaie, în ploaie,
Să te uzi și să înjuri,
La naiba, asta a rămas din tine.
Greșelile, poticnirile de pe trotuar, Cheile pierdute, alergările prin ploaie,
Că iarăși nu mi-am luat
Haina cu mine,
Mi-ai venit în minte.
Ești banul meu pierdut, ești cheia mea pierdută, Ești cuvântul meu prost, jignitor, scăpat la moment nepotrivit.
În loc de ceva, acum
Iarăși, iarăși, Mi-ai venit în minte.
O jucărie în mâna unui uriaș,
Asta sunt eu, mă îndoaie și mă frânge,
Mă sfâșie, se joacă.
Cântecul imaginilor
În fiecare dimineață trăiesc din nou,
Deschid ochii, privesc în jur,
În ochi îmi năvălesc mici imagini iuți,
Strâns una după alta.
La trezire imaginile se înghesuie,
Toate vor să mă întorc
Într-o lume în care trebuie să trăiesc,
Unde se află trecutul meu și viitorul meu.
În fiecare dimineață aflu
Care mi-e numele și unde trăiesc.
Repet, trezindu-mă dimineața,
De ce îmi bate inima.
„Specie omenească” — spun imaginile —
„Trebuie să te trezești ca neam de om,
La faptul că trebuie să continui ce-ai lăsat pe jumătate,
La faptul că trebuie să-ți sapi în minte.
Specie omenească” — spun imaginile —
„În lumea aceasta ai fost trimis, Privește cât mai poți!
Sapă-ți în minte: timpul tău e măsurat,
Intră în rând, specie omenească!”
— spun imaginile —
„Ai ajuns în lume!”
Visul s-a sfârșit, lumea nu s-a sfârșit.
Visul s-a sfârșit, lumea nu s-a sfârșit.
Ești măsurat, specie omenească, În ochi îți năvălesc în fiecare zori, Și spun imaginile:
Iat-o, deci privește!
Visul s-a sfârșit, lumea nu s-a sfârșit.
Visul s-a sfârșit, lumea nu s-a sfârșit.
Visul s-a sfârșit, lumea nu s-a sfârșit.
Trenul spre Cracovia
Iată, expresul gonește prin ținuturi splendide, aleargă cu noi
Ca odinioară, din nou biletul nostru de tren e spre Cracovia.
Bem bere cehă cu spumă în vagonul-restaurant,
Privește afară, peisajul zorilor are atmosferă.
Cerceii tăi din RDG își risipesc luminile,
Să schimbăm în coroane șaizeci și cinci de zloți.
În zori splendide, trenul sprinten gonește, aleargă cu noi,
Flacăra brichetei mele austriece se aprinde, mergem spre Cracovia.
În ochii tăi se oglindește vagonul-restaurant,
Pe fața noastră de masă pătată de bere: șaizeci și cinci de zloți.
În geamul ferestrei îmi văd chipul vechi,
Jarul luminos de la capătul țigării mele Plovdiv.
Privește afară, e zori, și pe câmpuri se rotesc multe, multe amintiri,
Acolo stă Wanda, și uite-l pe Stefan, chiar ne face semn cu mâna.
Gândește-te la porumbeii din piața mare a Cracoviei, Se face fotografie pe film Forte, în ea tu și eu.
Toarnă-mi, așadar, în pahar și privește-mă iar,
Iată, am avut și noi trăiri frumoase...
Întinde mâna peste fața de masă, să-ți văd inelul,
Piatra aceea orbitoare,
Ți-am cumpărat-o acum doi ani la Dubrovnik,
Iată, am avut și noi trăiri...
Iată, totuși am avut și noi trăiri...
Iată, totuși am avut și noi trăiri...
Iată, totuși am avut și noi trăiri...
Iată, totuși am avut și noi trăiri...
Iată, totuși am avut și noi trăiri...
Pe vremea când Désiré locuia în căminul muncitoresc
Legând câteva cearșafuri,
Le-am lăsat până la parter,
Și așa am tras sus o femeie pe nume Ica.
Am tras-o pe Ica la etajul patru,
Eu, Feri și Imre Bíró,
Ca supraveghetorii să n-o poată vedea.
Căminul muncitoresc se bucura,
Se terminase alergătura după femei.
În sfârșit făcuserăm rost de o femeie stabilă.
Ne-a și spus Imre Bíró:
„Femeie curajoasă, fiindcă până la patru,
O femeie lașă nici nu s-ar încumeta să urce.”
Și Imre a avut dreptate,
Fiindcă peste o săptămână supraveghetorii,
Când ne-au prins, au lăudat-o pe Ica.
„Că a îndurat
Să fie posedată de un etaj, asta mai treacă-meargă,
Și mai treacă-meargă că a trăit într-un dulap.
Dar totuși e de mirare
Cum de a putut urca o biată femeie
Până în vârful căminului muncitoresc.”
[Ei bine, atunci chiar le-am spus:]
Legând câteva cearșafuri,
Le-am lăsat până la parter,
Și pe biata Ica așa am tras-o sus.
[Huh!]
Așa am tras-o pe Ica la etajul patru,
Eu, Feri și Imre Bíró,
Și am ascuns-o într-un dulap.
Supraveghetorii au luat-o pe Ica,
Pe care etajul o alinta așa:
„Tu ești prima femeie stabilă de aici!”
S-a întristat căminul muncitoresc, Poate începe iar alergătura după femei.
A plecat singura femeie care era stabilă.
Comedie
Iar numărul meu, pe scurt, constă în aceea
Că există o femeie, și există un băiat sau o fată,
Și numai pânza circului e acoperiș sigur deasupra lor,
Iar între cele două gâtlejuri se întinde o frânghie.
O clipă mai târziu apar eu pe frânghie,
Și, îmbrăcat în negru, mă rotesc la mijlocul ei.
Cu tălpile simt două suspine, o bătaie de inimă,
Și, în clipa desprinderii, mai spun acolo o rugăciune:
Dulcii mei, liniștit, frumos! Nu-i așa că nu sunt greu?
Stați doar ca niște țăruși până la capăt, atât e totul.
La vederea zâmbetului vostru, aburul va fugi din orice ochi.
Eu bat cu piciorul, zbor, iar voi trageți adânc aer în piept.
Sufletele mele, ca să înțelegeți exact lucrul acesta,
Ușurința îi dă farmecul. Așadar vă rog, nu gâfâiți!
Când bat, mă ridic, mă rotesc, primiți căderea,
Apoi, dacă supraviețuiesc, voi săruta de jur împrejur cele două vânătăi.
Nu pentru aceia fac această gimnastică infernală,
Cei care odinioară s-au pregătit cu mine să fie artiști,
Iar acum, ascunși în loje, plâng la numărul meu.
Nu pentru ei te sufoci, fiule, frumoasa mea doamnă.
Astăzi ieșim în față cu o idee crescută împotriva lor:
Dacă mi-au lăsat-o mie, o păstrez, să nu se piardă din cauza mea
Libertatea saltului mortal. Atât. Asta e totul.
Și liniștiți-mă! Nu-i așa că nu sunt greu?
Libertatea saltului mortal. Atât. Asta e totul.
Și liniștiți-mă! Nu-i așa că nu sunt greu?
Orgasm
Nicio hibă, Părul e bun, Îndoitura piciorului e bună.
Privește în față,
O lovitură din ochi
Amândouă pupilele ei.
Și pe deasupra mai e, la mijlocul ei,
Acea proporție de violoncel, Împotriva căreia eu
Nu am antidot,
Nu mai am cum s-o prind cu vreo hibă.
Și apoi încă faptul
Că nimic nu e fals,
Și vorba îi e bună.
Eu o cumpăr,
Și pun pe ea
Tot avântul meu.
Până și sexul e potrivit,
În pat ea mă ridică,
Doar că ciudat e
Că n-a avut niciodată
Un orgasm ca lumea.
Ei bine, hiba asta
Nu fusese niciodată
La mine o problemă,
Eu o luam așa:
E treaba femeii,
Și dacă nu declară,
Eu pe-a mea mi-o fac,
Iar dacă simte că o păcălesc,
Să-mi spună mie,
— ei bine, acum a spus:
„Ești bun, băiete,
Acum nu fi vanitos
Și aspru cu tine,
E atât de complicat,
Încât prin sufletul meu,
Pătrunzând, să faci minunea.
Așadar cu degetele atinge aici,
Apoi aici, acum mai încoace,
Și vei vedea minune,
Prin sufletul meu
Mă vei duce până în vârf.”
Atingând acolo,
Apoi acolo,
Apoi dincolo,
A venit minunea,
Orgasmul ei,
Și a spus că
În viața ei n-a trăit așa ceva,
Și de acum înainte mă iubește,
Că de acum înainte numai pe mine
Mă iubește...
De atunci arde pentru mine,
Acum fac duș
Și îmi privesc cele zece degete.
Privesc unde apa se frânge,
Între picioarele mele,
Care dintre ele culege acum roadele?
Așa stăm noi, bărbații,
Că atingem acolo, atingem aici,
Dar ce valorează ce rămâne pe dinafară,
Pe ce se frâng jeturile de apă?
Pentru că bine, ea vârf,
Apoi și eu vârf,
Și gata sunt amândoi.
Dar de ce îmi închipui
Că ea e cu mine,
În timp ce cu mine este ea.
Acum în mine e ea Sau în ea sunt eu,
Dar unde e amândoi?
Dar unde e amândoi?
Unde e amândoi?!
Zece ani mai târziu
Într-o spălătorie
Mi-am închipuit bine
Eu ce va fi,
Ce va fi oare?
Jos, acoperișuri aburite,
Cu zece ani în urmă.
Într-o spălătorie
— locuință de necesitate —
Era noapte, întuneric,
Primeam lumina de pe stradă,
Dar eu vedeam limpede acolo,
Totul se luminase.
M-am văzut pe mine aici, peste zece ani,
Am auzit sunetele acestui cântec de acum,
Și m-am temut: să nu ajungă asta,
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Și m-am temut: să nu fie așa,
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Într-o spălătorie,
Deși închipuisem
Și ce va fi,
Am cerut viitorului
Ca orice ar vrea,
Nu, nu acesta să fie cântecul.
Dintr-o spălătorie,
Drept către lume,
Nu contează ce va fi,
Ce va fi oare,
Numai să nu fie acesta cântecul.
Dincolo, dincolo de ani.
M-am văzut pe mine aici, peste zece ani,
Am auzit sunetele acestui cântec de acum,
Și m-am temut, să nu ajungă asta,
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Și m-am temut: să nu fie așa,
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!
Numai peste zece ani să nu fie acesta cântecul!