Issuu

■'

(

ION DIACONU

SENSURI ŞI ASPECTE LA IOAN CREANGĂ -V

EXTRAS DIN «CONVORBIRI LITERARE» DECEMVRIE 1937 0

0•

KA V

£ POCo V

1 g)

Prvi

M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1938 •

•’JV

■

ION DIACONU

SENSURI SI ASPECTE LA IOAN CREANGĂ 5

EXTRAS DIN «CONVORBIRI LITERARE» DECEMVRIE 1937

M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1938

r iUR.os 9

\J-L

Xzu3r.ll.03

b3C

■

n»»189

. i

••

i I

(

«SENSURI» ŞI «ASPECTE» LA IO AN CREANGĂ Veacul al XlX-lea este timpul tuturor negărilor spirituale, răscrucea îndoelilor, a cumplitei mutilări interioare — zestre a vea cului XVIII — când credinţa era răstignită de elogiul « viitorului stiintei ». « Simbolul » — e cuvântul fericit întrebuinţat de Mircea Eliade — adică autenticitatea organică a existenţei, sensul trăirii în spiritul esenţial dincolo de aparenţele materiei ademenitoare nu e în practica acestui veac de apostasie spirituală copilărească. Puţina zarişte spiritualistă surprinde aproape. In vârtejul acestei descărcări de greoae ceaţă metafizică mate rialistă, în care legile materiei anulează simbolica — problematica spiritului aţipit — trăesc în răsăritul neo-latin cele două piscuri ale etnicităţii noastre — răsfrânte în literatură: Eminescu şi Creangă. Ei apar la noi ca o negare a desfrâului materialist din cursul vea cului lor. întâiul a trăit fenomenul cunoaşterii metafisice mai patetic, trudit de o foame proteică de cunoaştere totală a sensurilor. Camaradul său a rămas pe cestălalt tărâm, mistuit numai de drama trăirii rezumative şi simple de ţăran deplin: între pământul străbun şi idealul religios obişnuit. A rămas « fiu din popor », cum spune el ca pentru sine într’o scrisoare către Slavici. In această desfăşurare centripetă a sa, Creangă ni se pare mai semnificativ. Eminescu înglobează în sine câteva influenţe, prin sudură integrală. Creangă însă se consumă singur, se netezeşte ca diamantul prin sfărâmăturile lui, îşi luminează obscurităţile prin propria-i fosforescenţă. Eminescu nu creează nici o speţă li terară, dar le desăvârşeşte pe cele ale timpului său. Creangă — şi el — prelucrând materialul folkloric în poveşti, are într’o pri vinţă predecesori; dar în Amintiri rămâne până azi neegalat în toate literaturile. »

ION DIACONU

Este adevărat — repetăm: Creangă şi Eminescu sunt punc tele de hotar ale autenticităţii româneşti în veacul lor, răsfrânte în fenomenul literar. Dar Creangă mai mult ca Eminescu. Poate că asta se străvede şi din profunda aderenţă a lui Eminescu la isolarea de schimnic a lui Creangă din « Dealul Sărăriei ». Eminescu va fi văzut în inaderenţa aceasta a tragicului Humuleştean către fenomenul îmburghezirci claselor noastre sociale reazemul vital al românismului. Căci această îmburghezire cuprindea şi tânăra noas tră literatură (caşuri: unele scrisori ale lui C. Ncgruzzi), impunându-i atmosferă şi modele obişnuite apusene. Sc ştie că pe la 1860 scrisul nostru îmbrăcase de-a-binclca strai apusean — ca modele literare. Molima literară exotică e generală, în Muntenia ca şi în Moldova; Gr. Alexandrescu, Bălcescu, Alecsandri, Russo, Odobescu, Kogălniceanu, etc., Eminescu însuşi, străbat făţiş întreg lanţul influenţelor. Singur Creangă rezistă invasiei europenisării noastre literare: scapă de clişeele romantice, nu împrumută teme, speţe, genuri literare. Nu-1 ademeneşte nici chiar nuvela istorică: Moş Ion Roată e o exemplară cronică contimporană. Creangă rămâne intact, imitându-se pe sine, fără erosiuni literare. Nu e în tot veacul XIX un alt cas de adonism literar. Această stare adonică, de a inventa, adică, un model literar îu care să tc răsfrângi total, fără a fi însă străfulgerat ori amăgit de frumuseţea lumii tale interioare e un fapt literar îndeplinit de Creangă. De aici, de sigur, pleacă senina apreciere a lui Eminescu faţă dc povestitor, când vorbea de «impertinenţa literară » a «nuli tăţilor de cafenele », apreciind învăţătorul copiilor al lui Creangă. Şi nu mai puţin fratele-geamăn îl înţelegea, când în 1878 vorbea despre « eminentul scriitor şi cel mai marc poet al Românilor » — Eminescu. Evident: marele visător în poesie vedea pe Creangă înlănţuit numai de legăturile pure ale «simbolului» românesc. Şi pentru cl Creangă va fi apărut ca o replică deplină a filonului popular în literatura timpului lor. înfrăţiţi, aceşti dioscuri ai simţirii româneşti din veacul trecut sunt complimentări: Creangă e un fenomen al faptului nostru originar; Eminescu, o îndoire a unei etnicităţi evoluate către isvoarcle dintru început. In literatura generală le c cgalabilă prie tenia dintre Goethc şi Schillcr.

• SENSURI» ŞI «ASPECTE» LA IOAN CREANGA

Ivirea lui Creangă-scriitorul c uu rcsultat de sigur mai mult al climatului sufletesc moldovan din veacul XIX. Dar şi croiala naturii moldovane i-a întipărit caractere unice. Peisajul c o coor donată categorică a subconştientului, determinantă în genesa operii de artă. Este printre primii factori genetici, condiţionând — oricum am privi lucrurile — orice fenomen artistic. Nu ştiu cum s’ar putea tălmăci de către cineva luminositatca scrisului lui Creangă fără să fie văzut odată măcar acel larg de lumină moldovană care c satul Humulcşti. Rar peisajul aspru sau ceţos, abrupt ori sălbatec a îmboldit creaţia. De obicei arta s’a plăsmuit în cadrul lin al naturii, în seninătatea cerului omogen, In peisajul cu linii de suire şi scoborîre domoală în care simţurile nu sânt violent prăbuşite în im presii întunecoase ori severe, ci învăluite de altele cumpănite. Minunile creatoare se produc în cadre geografice în care omul nu se cheltue exagerat în lupta cu mediul fisic, ci acolo numai unde cerul parc înfrăţit cu ţărâna inevitabilă. Secolul pericleau c un produs pe deplin al peisajului Atenei, învăluit continuu de lumină, albastru marin şi calm atmosferic. Aşa sunt Humulcştii, această sfioasă Atena a scrisului ro mânesc. Pc valea molcomă a Ozanci, în dreapta (privind de sus, dela Cetatea Neamţului) se resfiră Humulcştii, sat de gospodari evoluaţi astăzi. Câţiva paşi doar până la pârâul copilăriei lui Creangă; şi dincolo, Târgul-Neamţului, rămas acelaş ca pc vre mea şcolăriei povestitorului. Zările sunt mărginite spre apus de culmile domoale ale Carpaţilor, care — fără să svâcncască în ţancuri capricioase spre bolta cerului de tin albastru liniştit — se înşiră în lanţuri simetrice, ca o horă lină înseilată de flăcăi voioşi si de egală siluetă. Peisajul parc în repaos perpetuu. Timpul se înfăţişează aici egal sie-şi; omul nu e zorit de trecerea clipelor; e supraveghiat de un fatalism comod, îngăduindu-i să se macine între grijile încete ale zilei şi mântuirea într’o vieaţă carc va veni la timp ştiut de ceasloavele popii din sat... Aici s’a ivit Creangă, într’o casă care azi arc dresul civilisaţiei veacului pe dinăuntru, iar pe dinafară a doua tablă comemorativă a nu ştiu cărui liceu ardelean, se pare fără nici o socoteala... (Din odoarcle copilăriei .sale au rămas doar masa bătrânească şi furcelul de care copilul genial lega motoceii, de se jucau pisicile până crăpau.. .).

ION DIACON U

Aici a primit botezul vieţii acesteia aspre Creangă, răspopitul din 1872, fiinţa care — oarecum contradictoriu — adăpostea în ea instinctele pantagruelice lângă distincţia rară de caracter şi ati tudinea stoică a resemnării insului înfrânt de destin. Căci omul acesta împreună cu Eminescu a avut cea mai pa tetică vieaţă de scriitor român. De altfel un destin întunecos a pândit toată literatura noastră a veacului trecut: Bălcescu, Mureşanu, Bolintineanu, Odobescu, Eminescu, Creangă au tragedie paralelă: trăesc agonic şi se sfârşesc în descompunere. Este un consens de destinuri în toate epocile culminativc ale umanităţii. Creangă însă a întâmpinat câteva obstacole în plus faţă de Eminescu. Lângă adversitatea mitropolitului Calinic Miclescu care îl răspopeşte în 15 Iunie 1872, în aceeaşi vreme (14 Iulie 1872) când ministrul cultelor şi instrucţiei publice, generalul Teii, îl revoacă din funcţia de institutor, se adaogă şi lipsa de perspectivă a contimporanilor săi: la Junimea Creangă a fost mereu sub semnul îndoelii: Gh. Panu îi contesta meritul de povestitor, socotindu-1 un înregistrator numai al materialului popular, fără nici un merit personal de stilisare organică; iar Caragiale, acel «june... cinic», cum îi zicea «Dicţionarul Junimii», refuză să înţeleagă pe marele popularist al scrisului românesc. E o expli caţie în asta: apariţia lui Caragiale este dincolo de fenomenul demo grafic rural al nostru. El ar fi scris aşa cum a făcut-o—cu critica-i disolvantă, răscrucită, mereu în plină şarjă—în orice literatură s’ar fi întâmplat să cadă. Ca şi «floarea reginii » care poate vegeta înflorind în alb ca tifelat numai pe culmile azurului montan, unii scriitori se rup din temeiurile destinului unui colţ de pământ şi scrisul lor e istoria acelui pământ însuşi. Ei nu pot scrie decât întru misiunea acelui pământ. Alţii însă nu au sensuri organice cu ţărâna, unde s’au născut fără explicaţie, prin liasard; şi scrisul lor e o dobândă a unui capital neprevăzut. Dobândă mică şi fără folos obştesc. Sunt congener cosmopoliţi: cetăţenii «universului» întreg. Creangă a plecat din stihiile timpului românesc; Caragiale e o aluviune, o aderenţă meşteşugită. Creangă este întâiul miracol rural în scrisul nostru, şi cel din urmă poate; e analfabetul nostru genial — cel dintâi — care văzând hârtie în faţă şi fiindu-i tocul 9

la îndemână, a început să scrie precum: «a fost odată ca niciodată ».

« SENSUni > ŞI < ASPECTE » LA IOAN CREANGĂ

Caragiale e un scriitor de formaţie structural-burgheză; Creangă e delegatul eminent al ţăranului român spre a-1 înfăţişa necari caturizat în literatură. Aşa dar, Caragiale nu-1 putea surprinde în semnificaţia sa esenţială pe Creangă. De aceea Creangă era o apariţie singulară la Junimea. Acolo el nu a fost un estetisant. Şi nici un înzăpezit, ca atâtea căzături pradă cenaclurilor şi bisericuţelor literare. Creangă a rămas acolo un inadaptat, gbiduş meşter, rural ireductibil, turnat pc măsura tiparului bumuleştean. In orice forjă ar fi intrat, drobul de metal preţios ar fi stat neclintit în forma lui iniţială, sgripţoroasă, fără să sc îndoae în aliaj. Căci Creangă în orice societate literară ar fi pătruns, ar fi rămas tot cel mai precis bronograf al vieţii noastre rurale. In vreme ce la şedinţele Junimii se citeau traduceri din literatura germană (mai cu samă), ori se înşirau taclale... («et quibusdam aliis !... »), sau se discutau sistemele filosofice ale vremii, Creangă — în posiţie opusă — rămâne pe latura trăirii folklorice a neamului nostru. Să se observe: filonul folkloric — întreaga gamă a trăirii noastre etnografice, dela locuinţă şi gen de vieaţă, Ia costum, apoi la credinţă, datină şi obicei, eresuri şi ultima etapă: visiunea teologică creştină a lumii şi a vieţii—primează în scrisul lui Creangă. In Convorbiri literare el publică întâi Po veştile, apoi Amintirile (aici e un proces de creaţie invers: dela ficţiunea folklorică merge spre coordonatele folklorice propriu zise). Făţiş lucru: această factură congeneră — nu determinată de pro grame literare, de ambianţe culturale, etc. — spre miezul nostru folkloric c axa scrisului său. Creangă a fost, aşa dar, întotdeauna un scriitor de capul lui, pc care nici un model literar nu l-ar fi putut corecta ori determina. Şi în veacul său e cel mai creştin dintre prosatorii noştri. Nu ştiu dacă Creangă e numai o «sintesă vie a ţărănimii din plaiurile Moldovei ». Credem că el e un ţăran român general, totalizator al oricăror nuanţe regionaliste rurale; e ţăranul tu turor plaiurilor noastre: încreştinat, fixat în obicei, uşor pesi mist, sprinten povestitor, cu o lină înclinare spre batjocura pros tiei, ferit de sarcasm, ospitalier, prins necurmat de ţărâna etnicităţii sale. Creangă nu c un scriitor regionalist, deci. E regiona list doar prin structura lexicală a graiului său; atâta tot. El este o icoană generală şi desăvârşită a fiinţei noastre somatice ru rale.

f 8

ION DIACONU

Că în el nu sc străvede numai icoana firii moldovene, o arată şi diagrama genealogiei sale: Smaranda Creangă era după tată nepoata lui «Ion dela Braşov », răsleţit dincoace, în Pipirig, de când revoluţia lui Horia (poate şi din munţii Făgăraşului). Iar bunicul după mamă al Smarandci Creangă era un « Grigorie Ciubuc Clopotariul», tot Ardelean, după stabilirile d-lui Leca Morariu. Iată că filoanele etnice ale lui Creangă merg făţiş spre Ardeal. Formaţia cărturărească a distinsului povestitor e destul de contradictorie. Este adevărat: la Convorbiri literare vine după Emincscu cu 4—5 ani, publicând întâi Soacra cu trei nurori (1 oct. 1875) ; dar la Junimea, contrar mistificărilor de până acum, Creangă ajunge înaintea lui Eminescu — acesta poate adus de el. Ei bine, acest rural predestinat a fost nedreptăţit de contimporanii sai care au ţinut — nu înţelegem de ce — să-l înfăţişeze ca pe un igno rant de mâna întâi. Dar revisuirile sânt în legile timpului: recent s’a descoperit o ladă cu 50 de volume rămase dela Creangă; şi acum poate fi privit luminos în faţă Creangă cel adevărat, frământat de pasiunea informaţiei în tot ce cuprindea veacul său. Creangă avea o cultură destul de înaintată (cf. ca formă scrisoarea-protest din 4 oct. 1872 ; apud N. Ţimiraş, Ioan Creangă, 80). Era şi în privinţa lecturilor un suflet în nelinişte. Cel care cu un an înainte de moarte cetia cu atenţie despre vieaţa populară, umbla să ştie orice şi multe despre toate. O repede enumerare: avea foaia ardeleană a lui Bariţ şi Curierul de ambe-sexe al lui Eliad; după cum cunoştea bine cronicarii moldoveni (oare Ncculcc îl va fi interesat?) şi ştia de poeziile lui Iancu Văcărescu. Se pare că cetia nemţeşte (de care s’a apucat odată cu francesa, în 1859), fiindcă opera «Biblische Gescbichte» a lui C. Smidt (1845) îi era la îndemână. Nici studiul geografic nu-1 lăsa indiferent: avea un Grundriss der Erdbeschreibung; iar istoria Romanilor — una scrisă de M-mc de Saint-Ouen — o cetia în franţuzeşte. Ii plăcea şi anticariatul: căpătase o raritate tipografică: o aritmetică tipărită Ia Paris pe când Ludovic al XV-lea era minor. Apoi: cărţi de higienă (Macrobiotica lui Hufeland) şi vestitul Repertoire des connaissances usuelles (voi. XVI singur rămas), tipăritură onorabilă pentru veacul trecut. In special gramaticele şi studiul manualelor şcolare îl pre ocupau: în 1856, avea o «Gramatică latină» (a lui D. Stroici), u •

• SENSUIU» ŞI «ASPECTE* LA IOAN CREANGA

iar în 1863 îşi procurase un Abccedaire frangais pour la jeuncsse române (sic!). Dc sigur, material pregătitor pentru Metodă nouă de scriere şi cetire (1863) şi învăţătorul copiilor (1876) care stâr niră admiraţia lui Maiorescu şi Eminescu. Este, aşa dar, un lucru limpede: Creangă a fost un suflet versatil, înclinat spre informaţie şi document, strângând tot ceea ce vremea şi sărăcia îi puteau îngădui. Creangă, răspopit şi des tituit din învăţământ, ajuns tutungiu şi strâmtorat de vitregia contimporanilor, apoi sâcâit dc nepotrivirea casnică, ferecat de propriu-i destin, a căutat să nu rămână un. . . ignorant. Rolul lui Creangă c divers în cultura noastră. Mai întâi, istoria pedagogiei române nu-1 poate neglija. In veacul trecut dela Gheorghe Lazăr până la Creangă n’a mai fost alt autor de vocaţie în alcătuirea manualelor de şcoală. El e întâiul pedagog intuiţionist al nostru (să ne amintim de lecţiile lui în natură, despre care elevul său Jean Bart şi alţii au vorbit cu duioşie). Şi e primul autor didactic eminent, am spus. Nu ştiu de ce Casa Şcoalelor n’ar re tipări în memoria sa cele două manuale. Poate ar fi mai bine şi-ar arăta trusturilor editoriale dela noi cum se scrie o carte dc învăţătură pentru copii, care ajunsese în «mica Românie» la a 23-a ediţie cu 50.000 de exemplare, într’un timp când învă ţământul nu prea era obligatoriu şi când inspectorii generali nu înscilau manuale mănoase... Apoi, Creangă e un model de consecvenţă politică. Opus con servatorilor junimişti cărora le spunea «ciocoi», împărtăşi din 1866—1872 ţărănismul de nuanţa lui Simion Bărnuţiu, cunoscut sub denumirea dc «fracţionism »; şi nu socoti politica o unealtă de parvenire, ci un prilej de simpatie deplină faţă de gloata ru rală. Este unul dintre cei dintâi ţărănişti ai noştri, egal lui Ioncscu Dela Brad. In al treilea rând, ni se înfăţişează Creangă creatorul, « scrii torul de geniu » cum îl caracterizează cel mai competent biograf al său (Jean Boutiere, La vie et oeuvre de Ion Creangă, 56); sau: << acest geniu superior », « artist regional », « mare scriitor », « figură nobilă şi demnă de a fi cunoscută de toţi, în special de învăţă torii din toate ţările... », « adevărat apostol al poporului », cum îl socoate un critic contimporan italian (Gino Lupi, Un învăţător : Ion Creangă [1837—1889], în Corriero delle maestre, n-rele 23—37; apud Cuget clar, II, n-rui 2).

(

ION DIACONU

i i

> • * :

I i

» ;

; 1

■

•; ) | } \

. *

.1 /

Destinul său literar e semnificativ: cel care nu ştia pâuă la 11 ani (1848) buch£, fiind dat târziu să înveţe carte în Humuleşti, ajunge scriitorul nostru cel mai popular. Scrisul pare să-i fie greoi: în 3 ani ar fi compus cele 11 poveşti. Dcla Soacra cu trei nurori (cetită întâi lui Eminescu şi publicată în Convorbiri literare la 1 oct. 1875), până la Făt-Frumos fiul iepei (publicată în 1898, la 9 ani după moarte) se situează prelucrarea materia lului povestirilor. Iar Amintirile începe să le scrie în septemvre 1880 şi le publică din 1881—1882 (în Convorbiri literare, n-rul din 1 ian. 1881), deci după isbucnirea epilepsiei. Evident că opera aceasta nu c numerică. Ea însă trebue judecată întâi în semni ficaţia ei românească, apoi în cadrul literaturii generale. Apariţia Iui Creangă pune definitiv în literatura noastră pro blema estetisării graiului românesc popular — adică a confirmării lui în document scris. Fasa filologică a limbii noastre — prin ur mare vorbirea rurală — se schimbă în grai artistic abia în opera lui Creangă. Creaţia anonimă populară — mai ales cea poetică — fireşte că e întâia etapă de înfăţişare artistică a limbii noastre; însă această creaţie fiind continuu mutabilă, multiformă şi prin asta fără echilibru, nu constitue un fapt literar adevărat — de finitiv; ea e în sine un material numai care trebue configurat în document literar fix. Astfel rămâne răslcţit şi supus dispari ţiei obişnuite. Anteriorii şi unii contimporani ai povestitorului sunt jaloane în evoluţia estetică a graiului nostru. Şi fireşte necesare, dar numai atât. Unii dintre ei par prea meşteşugari, aplecaţi pătimaş spre prosa ciselată savant, în vederea rigorilor academice. Odobescu, de pildă, cum observa subtil d-1 Mihail Sadoveanu (« Ion Creangă », în Actualitate şi tradiţie românească, Focşani, 1936, II, pag. 23—25) este un echilibrist dibaci când scrie: ca şi un retor, el îşi cumpăneşte geometric gândirea, dcsvoltând-o în frasc adesea ample, însă solemne, destinse după regulele unei sintaxe codi ficate. Dcsordine (arar, din cama invasiei adjectivelor) nu sc prea află în scrisul său. E un stil de sărbătoare în toată prosa sa, în felul celui oratoric, iar neologismele romanice îi sânt podoabă de tre buinţă oricând.

) . i

1 I i

Creangă însă e în caşul opus: sintaxa sa este a limbii populare, neavând nimica din ordonarea grijulie a stilului confecţionat. Nu sufere de chinul orândei academice, deşi Creangă şi-a meş-

«SENSURI» ŞI «ASPECTE» LA IOAN CREANGA

tcrit dc-a-binelca scrisul în manuscrisele sale «în veşnică pre facere ». Stilul său — dramatic mai cu samă decât narativ — este al unui scriitor scrupulos pe care ortografia şi punctuaţia corecturilor îl mulţumeau cu greu. Scria în chinuri şi în etape: ritmica sintactică a lui Creangă, cu acele perioade calme — caşul Amintirilor — în descrescenţă ca şi profilurile potolite ale muntilor nemteni, a fost potrivită pe îndelete, după multe esitări şi felurite prefaceri. Creangă, ca şi Eminescu, a trăit înfrigurat tragedia scrisului. De aceea ce a scris el are pecetia unei indcpendenţe unice şi a unei personalisări definitive. Stilul povestitorului liumuleştean este — accentuăm — prin ins tinct, nu e prelucrare artistică, nu se naşte din aplecare ruti nară. El nu-1 roboteşte din obligaţie. Deşi contimporanii săi spun că-1 muncea, aceasta era însă o migală plecată din năzuinţele creatoare ale sufletului popular, nu era o atitudine ce şi-ar fi im pus-o: părea constrâns de pricini interioare. Căci una este să dregi forma când te sâcâe critica zilei, ori maniera vremii; alta, să fii sârguincios tu însu-ţi, fără dăscăleala orientărilor. Mai toate manuscrisele trimise de Creangă la Convorbiri erau prea puţin potrivite de redactorul « censor » Iacob Negruzzi. Chiar Eminescu suferi în câteva rânduri ccnsura celui mai norocos şi mai cumpănit redactor ce-a fost în scrisul românesc. Creangă însă a rămas nevătămat. Cu greu puteai să te atingi de ce scri sese cl definitiv. Era lucru cu risc:.căci sensul intim al graiului popular numai Creangă l-a avut în tot cuprinsul veacului său. (Poate sâ-1 fi mai avui la Francezi Fr. Mistral şi Max Buchon). Scrisul acesta de atmosferă folklorică arc un anume tic musical, o deosebită priză ritmică, o savoare specifică a conţinutului noţional, un joc distinct al logicei. Totul e aici rudimentar, naiv, dar tocmai prin asta natural, fiindcă nu e înflorit; spontan, fiindcă nu-i voit, calculat. Vorbirea populară nu umblă după efecte;

' .v :

e în sine ca un dans ce se clieltue fără potriveli coreografice — artă ca pentru artă. Vraja aceasta a expresiei populare autentice Creangă numai a simţit-o în scrisul veacului său. Şi ca ar fi fost disarmonică dacă redactorul evoluat mental ar fi încercat ameleorări: decupând ori substituind vocabularul ţărănesc. Textul ar fi pierdut organicitatea sa. S’ar fi petrecut desruralisarea stilului său prin procesul acesta de aristocratizare. Măreţul Humuleştcan, care c cel mai

)

i !

; i *

f \

! i ! t

ION DIACONU

complet document lexicografic din veacul trecut literar la noi, ar fi fost artificializat. S’ar fi profanat taina aceasta: regionalisarca lexicală a unei opere literare cu autentic substrat folkloric. Iu primul rând savoarea de stil a Humuleşteanului stă în cumpănirea graiului local. Acest scriitor căruia biograful său frances i-a găsit numai 12 neologisme în opera întreagă (l. c., pag. 200), a epuizat rar până la oboseală tesaurul graiului po pular. In Creangă c cea mai variată colecţie de expresii şi de dic toane, de zicale şi de moldovenisme pitoreşti. Cu toate acestea rareori simţi nevoia comentariului lexical în scrisul acestui vir tuoz. Căci la el vorba plină de vervă populară c străvezie prin legătura ei sintactică, încât îi desprinzi lesne sensul regional şi trăirea ei particulară. Materialele sale de predilecţie sânt basmele. Să ne înţelegem: Creangă nu e un colector şi nici un editor de basm popular, în chipul Iui Stănescu-Aradanul, Nicolae Filimon, Iordachc Golescu, I. C. Fundescu, Simion. Florea Marian, Al. Odobescu, T. Arsenic, ori N. D. Popcscu. El a convertit basmul brut în artă—uneori siucretizând variantele (în Povestea porcului sunt 13 racordate) — l-a poetizat şi l-a dramatizat. Caracterul dc dramaturgie se în vederează în dialogul şi planul epic al basmelor: peste tot ai presenţa unei desfăşurări dramatice. Dacă luăm firul cronologic al apariţiei basmului literar în literatura europeană peste ce cu noaşte d-1 Boutiere (Ch. Perrault — 1697; Comtesse de Grammont, M-me Aulonoy, Iakob şi Wilhelm Grimm — 1812—1815), ajungând la Straparola (1550) şi Pentameronul lui Giambatista Basile (1637), menţionând chiar şi traducerea Halimalei dc Galland (1704), în toate aceste momente se urmărea nu litcraturisarea ficţiunii în sine, ci câte o mică utilitate : Perrault căuta în aceste « bagatele » o « morală ptilă », de altfel ca mai toţi urmaşii săi. Singur Creangă ridică basmul la rangul de frumos artistic, fără sens pragmatic, ci numai ca simplă desfătare. Spre deosebire de Erainescu, Creangă a preferat basmul prosaic (de observat dacă Emiuescu nu a trans pus basmul în versuri stimulat de Creangă). Poate şi-a dat sama că în basmul versificat cadrele epice se sparg şi sunt inundate de lirism prin corpul imaginilor poetice. Şi alt neajuns — acesta capital: graiul popular nu se stilisează în naturaleţa lui agrară prin vers. Este desfigurat oarecum, silit să sufere adaptările for-

* !

■

:* i

«SENSUIU* ŞI «ASPECTE» LA IOAN CREANGA

mâlc ale rimei şi ritmului poetic. Şi prin asta e desmembrat de vieaţa lui specifică. Dar Creangă a făcut ceva în plus faţă de ceilalţi care au în cercat rafinarea basmului: a suprapus peste materialul basmic general visiunea peisajului românesc şi a psichologiei noastre ru rale. Ca orice literatură populară, şi a noastră — mai cu samă basmul — exclude înglobarea în peisaj. Creangă încercă un altoi: a moldovcnizat basmul, metamorfozând tipurile generale în eroiţărani. Trebuc observat că întotdeauna basmul îşi recoltează personagiile din lumea regilor şi împăraţilor. E un gen de apetit de grandoare, echivalentul subconştientului colectiv refulat, cum ar zice psichanalisa lui Frcud. Creangă însă rupe regula, preferând eroilor regali ori împărăteşti firi de ţărani pe care-i îmbracă în strai humuleştean şi le împrumută graiul străbunilor lui din Pipirig şi Humuleşti. De aceea galeria eroilor săi e o lume familiară ce titorului, aşa de obişnuită, încât îţi pare că te înrudeşti cu ei. Ele mentul miraculos nu denaturează de loc ficţiunea care pare mai degrabă un fapt divers rural decât o adăogare succesivă de mo mente ireale. In privinţa acestei umanisări a basmului, nimeni nu este egalabil măreţului Humuleştean în toate literaturile. Tot aşa se situează Amintirile în care adie o mireasmă suavă de bucolică şi georgică străbună. însemnările acestea care au un pres tigiu biografic deosebit, nu sânt după factura prozei academice, ca «Amintirile din copilărie şi din tinereţe» ale lui Renan, de pildă. Să ne amintim tendinţa veacului XIX. Pionii romantis mului au încercat de câteva ori asemenea clişee autobiografice, în care prea se simte grija de posă şi tendinţa de a părea în ochii viitoriinei jertfă excepţională a acelui gratuit «rău al veacului». A. de Mussct (cu Confessions d’un enfant (Vun sidcle), Taine (cu Vie et opinions de St. Tomas Graindorge), Chateaubriand (în Mcmoires <Toutre-tombe), sau Madame de Stael (cu Corine ou en Italie) etc. aproape că imploră compasiunea lectorului, îi irită atenţia, obosindu-i-o. Nu e o ţinută în detaliul biografic, nu se află acea linie de discreţie metafisică, de desprindere supra-umană din faptul zilnic imediat. Totul e o reclamă meşteşugit aranjată. Simţi prea uşoara atingere cu vremelnicia. Descoperi interesul. însăşi poesia romantică nu este decât o grandilocventă biografie făţişe. Poate Confesiunile lui Jean-Jacqucs Rousseau să fie mai aproape de

»•

ION DIACONU

naturaleţa marelui autobiograf moldovan prin cinismul unei sin cerităţi fără frâu. Creangă nu e aşa. Creangă este o replică latină de altă va lenţă. Creangă nu scrie amintiri ca să sc pună bine cu posteritatea, să justifice o vieaţă (s’o exagereze chiar), să pledeze o causă. Creangă scrie de dragul unei vieţi prinsă robust de tainele pă mântului moldovean. Prin autobiografia sa, el e biograful locului său natal. El cântă în Amintirile sale ca pasărea: pentru sine — se poate spune, parafrazând caracterisarea minunată a d-lui Eugen Lovinescu. Amintirile din copilărie în afară că sânt o tablă completă etnografică, în care — cum s’a spus — superstiţiile, medicina po pulară, îmbrăcămintea, obiceiurile, datinele, înţelepciunea ţără nească abundă, sânt încă şi cea mai limpede istorisire de sine, unde nici un eveniment nu pare preparat, ci toate se desprind numai sub prevederile unui destin implacabil. Este în Amintiri ceva din rigoarea solemnă a destinului antic, alăturea de creşti neasca resemnare a ţăranului nostru. Prin sinceritatea aceasta totală autobiografică, Creangă ni se pare dintre scriitorii noştri un spirit latin cuprinzător. Sc stră vede, adică, în scrisul său, latinitatea noastră în chipul unei moş teniri continue prin grai şi virtute romană, adică acea senină con cepţie a vieţii după canonul sufletului antic mediteranian. Dem nitatea aceasta de esenţă romană, adică îndiguirea cuiva în ce n e structural propriu prin tradiţie şi glasul pământului străbun, e un fenomen biografic unic la noi prin Creangă. Franşois Villon doar să fi fost în literaturile romanice pe măsura lui Creangă: prăbuşit de viforul destinului, zâmbind de toate şi de sine, întot deauna lângă păcatul inevitabil, sguduit de tragicul existenţei generale, făptuind peste limitele moralei şi la urmă sincer până la obrăsnicie şi înţepenit în ţărînă. Toate acestea converg spre o vedere totalitară a Humulcşteanului. Creangă-ţăranul e cel mai unitar scriitor al nostru, fără abatere dela fondul său congener: tradiţia. Creangă e fruntaşul nostru tradiţionalist, pe linia: Kogălniceanu, Russo, Eliad, Bălcescu, Eminescu. Nici un fapt cultural exterior tradiţiei nu l-a putut devia din alvia lui stilistică. Din păcate ades scriitorul este convertibil: se lasă ademenit de mode literare. E atunci în factura artei lui

A ■

;

■

•. i

. K

! 1

’

• SENSURI» ŞI «ASPECTE» LA IOAN CREANGĂ

scriitoriceşti ceva de manieră, de şablon. Influenţele îi anulează autenticitatea, ori o atenuează, sau o întârzie în manifestare. Rar trece această furtună văratecă, pentru ca scriitorul să se poată personaliza, adică revărsa după legile unice ale devenirii lui. Apogeul e ca şi crisalida ajunsă la o formă biologică de maturi tate când ea se poate împărtăşi din generositatea vieţii pe riscuri proprii. Apogeul e tocmai desprinderea din lanţul Prometeului acesta orgiac: influenţa. Socotim că Creangă a fost la apogeu dela debut până la ca pătul operii sale. El n’a cunoscut dibuiri, forme fruste de pre gătire, evadări spirituale şi altele atâtea — curente atâtor creatori. El s’a susţinut pe el însuşi, ca întâiul zeu din care s’a născut apoi mitologia întreagă. A fost un scriitor de autentic românism. Şi acesta va fi mâni şi oricând « loan Creangă, părintele lite raturii populare », cum spune încă inscripţia dela Ţicău. Focşani, » 7 3 novembre 1937. ION DIACONU

■

i.'

F : i ■

-■

■.

aSt/f V N>

focşani ♦

1 %

&î Î£ltl VH^

I! t:

} \

■

: •:; j ! '

(i ;

•; ;

i.:

'ii; . ■

!J 11

I ✓

» j

1 ir I

*. : ■

* -

; *

*•

’

;

■*

* *•

: * i

> /

■

✓

,“j

t i

* •*

N»

■•f

> <

,•

.• *1

> ••

■

■i

’r*.

fv*

i *

►

■>

•*.

* *

î »• t

;

V v

"•i

••

2 f*

* .

r i

■ •

% ♦

I l

% ,î: *

. /

/ V

■x

C. 90.996.