'
r
V'v- 1
DUMITRU CONSTANTIN OLLANESCU
TEATRU Pe Malul Gârlei. —Dnpc Rcsboiu.— Pribeagul— Fanny.— Primul Bal — La Mormântul Poetului.
\
BUCURl'SCI
/
TIPOGRAFIA CURŢII REGALE, F. GOBL FII Pas.'igiul Român, 12.
1893 '
*
'
:i
01 M)6.2019
(
1 ; l !
:
!
!
I
PE MALUL GÂRLEI COMEDIE ÎNTR’UN ACT
PRINCIPELUI ION GHICA întru amintire si recunoştinţă,.
PERSOANELE: Aroh ira Busuioc . (60 de ani) . D-na Frosa Sarandi. Smărăndiţa. . . (20 de anî) . D-ra Agatha Bărsescu. Beizade Fluturake. (25 de ani) . D. loan Pariu. Stoica (arnăut). . . (30 de anî) . D-nu M. Mateescu Ionică . . . . . . (25 de anî) . » Ştefan Iulian
SCENA SE PETRECE LA ANUL 1800. Jucată pentru prima ora pe scena Teatrului National din Bucuresci în ziua de 15 Octombre 1878. j
Teatrul înfăţişează o cameră întocmită ca pe vremea veche. D:van în dreapta, o ladă mare, învelită cu o scdrţă, în stânga. Uşă la drdpta şi la stânga. Fereastră deasupra divanului. Mese, scaune, oale cu flori, icdne vechi pe păreţi, in fund se vede o grădină, în care dau două uşi mari deschise.—E dupe amiazl, într’o zi de vară.
Scena I. Arghira, (singură, şdde greceşce pe divan şi face la ciorap. Se întrerupe vorbind şi privindu-se cu mulţămire).
Cine scie să ’nvărt^scă, firul trebilor lumescî, Lesne p6te să ajungă, ce cu gândul nu găndescî, Şi să aibă printre dmenî, nume, cinste şi avere, Haz la vorbă, spor la lucru, ajutor şi măngăere! Ca să nu zic vorbă mare, de vrei chibzuit a fi, Cată şi-ţî fă trebuşdra, cănd pe alţii vel sluji. (ia o priză de tabac)
Lumea, boerl d-v6stră, e ca m6ra cea stricată, Poţi s’o dreg! şi poţi s’o fereci, tot 6! va lipsi o rdtă ! Bietul om abia se nasce şi nevoia’l ia de nas, In căt va!! de cum o duce, pănă la al morţii cias, Şi sermanul alt chip n’are, viaţa să-şî ma! îndulcească, De căt ostenind. în bine, pentru partea suflet^scă,
6
Şi spre lauda făpturel, mănilor lui Dumnezeu! — Ast-fel face cel cucernic, ast-fel am făcut şi eu l (se scdlă).
Drept acea, eu Arghira Busuioc, fdstă soţie. Lui Vel Bimbaşa Ivanciu, arnăut la spătărie ; înaintea d-v6stră, me închin cu sărut mănî, Cuconiţe şi cucdne,—ca la nişte bun! stăpâni,— Şi mă rog să-mi daţi ertare a vă spune într’un cuvănt, Sciţi, de colea pănă colea, cine-am fost şi cine sunt! (îşi suflă nasul).
Cănd eram, chip, fată mare şi stăteam la mama acasă, Petrecem grozav de bine, într’un danţ şi într’o masă, O ducăm de diminăţă, cănd la noi, cănd la vecini, — Cu prieteni ori cu rude—maî adesea cu străini ; lncăt tocmai vorba ceea, gănd la gănd cu bucurie, Intr’o zi biet răposatul me luă’n căsătorie!... Dumnăluî ca om al trebil şi slujbaşii la stăpânire, Tot mereu era pe drumuri—întru îndeletnicire,— La’nceput, de, nu e vorbă, mi-a venit cam peste cap, Să stau singură acasă, să’mpletesc tot la ciorap ; Dar pe urmă cănd oglinda zugrăvind icdnă vie, Imî şopti că sunt frumdsă, că sunt teneră, nurlie, Şi cănd cei de pe de lături îmi cântau verdl şi uscate, Ear la vorba lor duidsă simţii peptul că se bate ; începu să-mi fie silă, cănd se ’ntorcea d-nialul Şi-mî zicea . . . să-l ţin de vorbă . . . (ia o priză de tabac — pausă).
Aşa dar precum vă spui,
7
Ca să nu lungim cuvântul, într’o zi se’ribolnăvi Şi nu mult după acâsta—cel de sus me văduvi!— Dac’am plâns ? Nici mai e vorbă—-ia priviţi că plâng ş’âcum. (îşi suflă nasul tare).
Omul însă-î vită bună, nu remâl cu el în drum ; Căci tot dând la milostenii şi căzând la Domnul sfântul, Se uscă pojaru’n mine şi-mî veni la loc cuvântul. Când la drâpta, când la stânga, închinându-me ’ntru una, La cel mari, la cel de mijloc, la mal mici—de t6tă mâna, Ajunsei de azi pe mâne, să me pot chivernisi Şi’n sfârşit cu chibzuială traiul a-mî statornici. Pe la casele de frunte la boerî, la negustori, Aveam trecere şi sprijin—ba şi credit une-orî— Încât pot să zic, prea bine, că nu este’n lume loc, Unde să nu se înfigă şi Arghira Busuioc ! Insă ca să pot ajunge la o cinste atât de mare, Câte plecăciuni făcut’am, scie numai cea spinare I Helbet însă, că acuma, vorba între noi să fie, Nu le-am dat eu niciodată, dupe cât îmi dau eî mie. Ce e drept că pretutindeni, pot să intru ori când vreu Şi-sti ţinută ca pe palme. (cil un zîmbet galeş)
Dar în schimb le fac şi eu Câte-o mică ’ndatorire; mal dulceţuri, baclavale. Cozonaci, plăcinte, turte, —iau smântână de pe 61e Le descânt de ’ntâlnitură, le dau dofturil de dinţi, Une ori, l’enţârc copiii sau împac pe-al lor părinţi; Alte ori, când doue inimi, una către alta vine,
s Eu le scot prileju’n cale__ ştiţi o facere de bine ! In sfârşit cine voeşte, grabnic să întinerâscă, Sau să-şî mengâe ursita, la Arghira să poftâscă ; Căci am dresuri nâsdrăvane, ce te fac precum doresc! Şi am cărţi, în care singur ori ce vel voi citesc!! (o pausă privind un ciasornic cu cuc în perete în fund la drepta).
Ia priviţi! o să-mî pierd rostul—vorba m’a luat la vale, Ş'am uitat de tot, plăcinta, laptele cel de migdale, Vutca ce-am făcut pe cursă, baclavaoa, vişinatul, Portocalele, smântână, laptele bătut, vânatul... Am uitat—uitam’ar mdrtea,—c’o să-mî vie mosafifî, Şi ’ncă'cine? O cocdnă ş’un beor, din cel subţiri; Care e atât de mare şi de tare şi de sus, încât mi să duce vâzul, de lumina lui râpus, Nu-I cundsceţî ? Cum se pdte ? T6tă lumea îl cundşte ! E din cel cu 6se sfinte, are rude printre mdşte, Şi-î atâta de puternic, că ades abia mâ ţin Să nu ’ncep să bat metanii şi la dânsul să mâ ’nchin !
i
(umblă prin odae, căutând a pregăti masa, care e la siinga),
Chiar acuma o să vie!—D’apol ia, ce porumbiţă! Ce mal înger de femee ! E şi dânsa tot de viţă, Insă nu-I atât de ’naltă nu-î ca el de mâna’ntâi. Dar halal că nu-î pe lume alta de potriva el. Ş’apoî se iubescu... că-mi vine, ori căt de betrănă sunt, Să oftez după o vreme ., eî ! cănd nu oftam în vent! (pune masa şi aş6ză farfuriele).
Aici ş6de Beizadâoa Fluturake ’n capul mesei, Colea Smărăndiţa şâde.—Am să le pun ca miresei,
i
9
Flore de lămăi pe taler şi rozetă în şervet, C’aşa-î place Beizadelei, cănd s’aşterne pe zia fet! (aduce căte-va pahare şi tacăniurî, apoi farfurii cu burate, şi sticle cu deosebite bfiuturl. Tdrnă şi bea).
Oh ! Cât e de bun şerbetul şi cum te maî răcoresce. Insă tot mal bun e vinul... Scena II. Arghira, Smârândiţzi, (intră repede, prin fund. învălită cu un ştergar alb pe cap.—Vorbesce iute).
Vai de mine, ia privesce, Nu cum-va îmi calcă ’n urmă cine-va.. Argliii'tl (cu un zîmbet).
Da cum se p6te ? N’avea grijă, măiculiţă !— sciî că me pricep la tdte. (se duce în fund şi privesce ’n tdte părţile.—Se întdrce).
Nu e nimeni. Numai vântul stă la uşă mânios, Că nu-1 laşi să-ţi maî sărute obrăjelul cel frumos. Dar ia spune-rm ce ispită, te-a făcut să-ţî fie t£mă ? Nu cum-va cel d’imprejuru-ţî au băgat ceva de s6mă? Smârăndiţa, Nu sciu, dar de dou6 zile simt în mine o schimbare, Ce-mî aduce, fără voe, gânduri negre şi amare, Ş’apoî ndptea sunt în visu-mî, ca ’n aevea, strămutată, Şi ved lucruri, triste fdrte, ce necontenit mi-artă.
IO
Că iubirea mea dui6să o să fie în curând Sdruncinată de primejdii. Arghira, Căte îţi mai trec prin gând: ţapropiindu-se de Smărăndiţa, care s’a pus pe lada).
Când atâtea daruri mândre, frumuseţe şi iubire, Ca o salbă nestimată, te-au împodobit din fire ; Când în ochişori! ceia, de ursită altoiţi Cu fermecătdre taine şi cu cerul poleiţi, Poţi coprinde lumea ’ntrâgă şi’ntr’o dulce îngânate, Poţi să mângâi fericirea, ce vorbesc! de întristare ? Unu! suflet blând şi tânăr, nu e dat a pătimi Dacă uz! cu lăcrăm! fldrea, fldrea se va vesteji. Smârândiţa (se scdla ş’o îmbrăţiş€z&t. Ah ! ce bună eştî Arghiro, nu sciî cât îm! fac! de bine,. Şi cât mi se uşurâză, dorul greu ce port în mine. (se îndreptă 5n spre masă, o priveşte). Ce bogată pregătire ! Un ospăţu împărătesc ! Arghira Ia nu-ţ! ma! strica cuventul, mi-e şi silă să-l privesc ! (apropiindu-se cu plecăciuni umilitdre).
Mâ ertaţî, v’am pus pe masă, ia aşa câte ceva ; Şi mi-e t^mă, măiculiţă, că să n’aveţî ce mânca ! Sm Urândiţa, Lasă, lasă, nu ma! spune—că te ştiu eu cine esc!.
— 11
Arghim (schimbând vorba).
La ce vreme Beizadgoa, ţi-a fost spus, c’o să-l găsesc! ? Căci de ţin eu bine minte trebuea aicî săjie, Mai nainte de venirea . . ! ? Sniiimndiţa, (tăindu-î vorba).
Tot aşa mi-a spus şi mie. Nu înţeleg ’ntărzierea. P6te n’a putut pleca, Or! a fost trimis de Vodă, cu vr’o trgbă unde-va. Arghim (in taină).
Porumbiţă drăgălaşă, am să-ţ! fac o întrebare, Dar te rog să nu te super! Sm&Tclndiţa,. Da de ce ? la spune care ? Arghim. Luminarea Sa vorbit’a, vre odată,—când vorbiţî,— Despre vechia învoială—ca să ve căsătoriţi ? Sau lăsând să tr£că vremea s’a deprins a da uitării, Ceea ce a jurat odată ? Smitmndiţsi. Sci! că din pricina stării. Care e pe mănî streine, n’a putut să facă-un pas; Insă vorba, jurămentul neclintite au remas. Arghim. Dumnezeu să-ţî facă parte, lângă densul să-ţî ie! locul î Şi să nu mg uiţi pe mine care ţi-am crescut norocul; (se aude sgomot de paşi repezi afară).
12
Ce s’aude într’ acolo ? (se îndreptă îd spre fundul scenil şi priveşte).
Scena III. Aceeaşi. Stoica (intră speriat şi se opresce vSzCnd pe Smărăndiţa încet Arghireî). ’
Veste rea! Arghira (asemenea).
Ce e, vorbesce ? Stoica (arătând pe Smărăndiţa).
Nu voiu să m’auză nimeni!
. .
Smar&Tldiţa (îndreptându-se spre el).
Beizad^oa nu sosesce ? Stoica, (încurcat).
Cum de nu . . . vine pe urmă . . . m6 ertaţî am alergat Şi mi s’a tăiat suflarea . . . (cade pe scaun. Smărăndiţa cobdră scena —repede Arghirel, încet . . . )
Beizad^oa s’a ’necat. Al'ghira (acelaş joc).
Să nu-ţi facî păcat cu mine! . . unde?. ce fel ?. nu se pdte l Spune azî, că-mî ies din minte Stoica Nu pot să le spun pe t6te, Când e cuconiţa faţă! Arghira (către Smărăndiţa).
13
Stoica zice că-! e râu ; Am să-i fac o legătură—du-te puişorul meu, De te plimbă prin grădină, or! de vreî intră colea (arată uşa din drdpta)
Până m’oiu scăpa de dânsul, şi-o veni Măria Sea. Smârândiţa Bine, dar te rog întrâbă-l cum de n’a venit odată Cu stăpânu-seu aicea ? Arghira Lasă că-1 întreb îndată. (Sroărăndiţa intră în dr£pta. Către Stoica).
Haide, spune, spune iute ce fel lucrul s’a’ntemplat ? Stoica (sculându-se).
Ce să-ţî spun, eu, alta nu ştiu decât că s’a apucat, —Având grabă să ajungă la iubita d-sale— Să înhame armăsari! câte-şi patru, şi în cale S’a pus ca să-î mâne singur.—Ş’apoî gdnă, să te ţiî! . . —Ei spunea biet vizitiul ; cai-su iuţi şi n’a! să sciî, De-î repezî aşa de-odată, la pripor să-î stăpâneşti ; —Taci din gură, las pe mine, ce te-amestecî să vorbeşcî— Şi gonea de-mî lua ochi!—ce să vezi când dăm de vale, Cai! se smucescu în lătur! şi în apă ne sprăvale. Beizadea căzu în drâpta, eu în stânga, în sfârşit Vizitiul cu trăsura peste dâlur! fu răpit. Socotind că Beizadâoa a eşit la mal, înnot Ies mai jos de vadul mare şi alerg, alerg cât pot Drept aici la d-vostră . . .
14
Arghira, (privindu-1 lung).
Lucru nu-i curat se vede, (îl pipăe pe haine)
Căc! tu nu escî ud pe haine, mai că nu îmî vine a crede Ear vei fi făcut pe-acasă, vre un neajuns cum-va Ş’aî venit să capeţi sprijin. . . Stoica, Zău că nu ;—e chiar aşa Cum ţi-am spus . . . Argliira, Atuncia dară pentru ce nu ai sărit Să-ţî ajuţi stăpânul, dacă chiar şi tu aî fi perit ? Cum se p6te să-l laşi singur, şi să. fugi, nu-ţî e ruşine Haide pldcă piei de-aicea, n’aî ce căuta la mine ! (coboară scena). Stoica, (cu amărăciune).
Unde să mă duc de-acuma ! . . (vrea să easă prin fund, se opresce înmărmurit—strigă);
Mamă, mamă—ia privesce (vesel)
A scăpat şi vine ’ncdce . . . Arghira (urcând scena)
Ce tot spui? Stoica, Uite sosesce, Cu trăsura . . (sgomot de trăsură. Stoica se repede afară).
— 15 —
Scena IV. Aceiaşi—Smarândiţa, maî pe urmă Beizadăoa, Ionica. Smârândiţa (alergănd la ferdstră). Vine, vine . . . Arghira (a parte). Am să-î ies eu înainte (tare Smărăndiţel) Stăî aicea porumbiţă şi vezi cat’a fi cu minte. Smârandiţa (singură). Am să-l ţin de reu, se pdte să m6 facă să-l aştept, Cănd de dorul lui—o scie—inima îmi arde ’n pept! (se îndrdptă spre fund —se opreşte speriată) Val de mine ? dar ce are, că-1 aducu pe mâni . . . Argllira (intră repede şi o apucă de mănă). Tăcere ! Nu-I nimica, nu te teme, are ’n stânga o durere, Care nu-1 îngăduesce, să se sue singur sus. Smârandiţa. Vezi că am avut dreptate, adineorî, Visul meu ! Arghira.
când ţi-am spus
Tăcere ! (Beizadeaoa intră dus pe măinl de Stoica şi Ionică; Arghira vorbindu-le). Uite aşezaţi-1 binişor Colo pe divan (ia o perină şi o aş£ză la căpfitâiu). Smârândiţa (plăngend). Ce grdză! val de mine!
i6 Arghira (aşezăndu-1)
încetişor ! Smărăndiţa (la căpătâiul lui). Aduceţi îndată apă să-l stropim . . . Ionică Ar fi mai bine. Să-T daţi alt ceva, căci apă a ’nghiţit destulă ... Smărăndiţa.. j Cum! (Arghi ra
Cine r ese în stânga).
Ionică Abia l’am scos din gârlă, nu sciţi . . , Stoica (dându-î un pumn) Tacă-ţî gura măî! Smărăndita (plângând). Cum ? era să se înnece! . . Arghira (venind cu o sticluţă ce o dă Smărăndiţeî).
Uite măiculiţti, dăî Să înghiţă o picătură, din ac6stă doftorie, Şi o să-şî vie ’ndată ’n fire. (îi da) Ionică (către Arghira).
Daţi-m! un rachiu şi mie Arghira, (dându-I rachiu)
Tu l’aî scos din apă! Ionică D’apoî
— 17 ~
Stoica Laudă-te ! Beizadea {deşteptându-se şi vâzend pe Smărăndiţa). MS iubesc! ? Smărăndiţa (înduioşată). Cum de afli? Beizade. Mult maî bine.
- Spune-mî ? . . .
Smărăndiţa. Te maî îndoescl. Argliira (cu plecăciuni adânci). Luminarea Ta ! Stăpâne ! V6 simţiţi acum maî bine ? Beizade (cercând a se scula). Simt că nu maî am nimica Smărăndiţa. Sprijinite dar pe mine. Beizade. Cu plăcere, cu iubire. Smarandiţa. Tot-d’auna ? Beizade. Ne’ncetat 1 Ionica (către Stoica în fund). M’aî fi sprijinit tu 6re, dacă m’aş fi înecat? 2
— iS —
Stoica.
Haide să-ţî respund afară. Argllira (către amândoi).
Faceţi vorbă mai puţină Şi daţi masa la O parte, (el dau masa mal în fund). Beizade (către Smărăndiţa, mergcntl încet).
Mintea-mî este mai senină, De când simt că eşci alături! Eram tare ameţit! (vâzând pe Ionică)
Ah! dar am o datorie, forte sfântă de plătit! Cum te cliiamă ? Ionica (plecai).
Ionică ! Beizade. Sciu că te-aî purtat cu mine Ca un bun creştin. Ascultă, ce-am de gând să fac cu tine. Tu m’âî scos din ghiara morţi!! De-acum înainte esc!, Cel mai bun al meu prieten ! Poţi să-mî ceri ori-ce doresc!; Apoî, nume, cinste mare, o înaltă boerie, Un caftan de cele scumpe, slug! plecate, avuţie, Case mândre şi covdre scumpe’n Persia lucrate, Rob! şi r6be o mulţime şi odoare nestimate, Iţî dau eu, îţî dă babaca, îţî dă ţara şi al mei; — Şi pe Stoica pe deasupra ţi-1 maî dau de vrei să’l ei.— Căci o ast-fel de ispravă, Ionică, dulce vere, Nu se uită nici odată şi ori-ce resplată ’eî cere, Nu va fi atât de mare şi de bună cum va fi
— 19 —
Via mea recunoştinţa, — cât pe lume voî trăi.— Ast-fel că de acu înainte, suntem tot de aceeaşi s6mă. Haide, vin de m6 sărută 1 Ionică (plecându-se adănc). Luminarea Ta. Beizade (cu blândeţe).
N’aî t£mă, Vino, suntem fraţi de cruce ! Arghira (a parte).
Ce noroc pe-un ţerănoî ! Beizade (se sărută cu Ionică).
Acum şezi colea la masă şi desfatăte cu noi. (Arghira şi Stoica aducu masa mal în faţa scenei). Ionică (a parte).
Parcă-mî ţiue urechea. Lucrul n’o să iasă bine. ZSu, că nici nu-mî vine a crede ! Vezi ce de noroc pe mine? Măi ! că meşter mal e dracu ? !.. . Beizade. Stoico cată de slujesce Pe boerul Ionică cum se cade ! Ionică. Boeresce! Stoica (a parte mânios).
Of! ce slujbă i-aş mal trage ! (dând un scaun lui Ionică).
Poftiţi de şedeţî cocoane !
20
Ionica (întizâDdu-şI paharul).
Tornă ici! pen£ la gură! Stoica (încet la ureche).
Nu te întinde măi Ioane! Ionicii.
Cum aî zis ? Stoica (tare).
Prea înălţate, de mâncare nu poftiţi ? Smar&lldiia (dându-I de mâncare pe taler). Ţine, gustă,
(Ion ia cu mâna).
Nu cu mâna. Ionica. Noî suntem obicinuiţi Să mâncăm aşa. Argliira (amestecându-se în vorbă, Iul Ionică).
Bey-mu, nu v£ fie cu banat, Să ertaţi, cusurul ăsta. . . Ionica (tăindu-l vorba).
Nu-î nimica te-am ertat. Stoica (a parte Arghirel).
Vezi-1 cum ridică nasul ? Argliira (asemenea).
Iî e mintea hodoroagă, P6te să se boerească—tot îî va lipsi o ddgă !
21
Beizade (ridicându-şl paharul). Să trăescî, iubite vere, fără grijă, fericit Şi să-ţî fie viaţa dulce. Smlirândiţa, Şi tot gândul împlinit Ionicii (ridicdndu-şî paharul).
Amin! s’auzim de bine [ (îl golescei. Căci de sunt şi eu pe lume De-o potrivă cu boeriî, voiu să-mî afle toţi de nume, Şi să scie fie-care, cine sunt şi cum trăesc. (către Stoica).
Tdrnă, tdrnă plin paharul... am de gând să chefuesc! (bea) Beizade — suntem de una, mi-aî fost zis adinedre ? Beizade. Negreşit! ş’o maî zic încă. Ionica (ciocnindu-şî paharul).
Atunci, dragă frăţiore, Iţi urezu, să-ţî joc la nuntă, când o fi să te însori, Si să-ţî fiu cumetru mare, de vre-o trei sau patru ori. Beizade. Fdrte ’ţî mulţumesc! Smarundiţa (cu ochii galeşi).
Ce bine îţi urdză d-ndlul ? Nu-i aşa x^rghiro ?
22
Argliira (cu un zîmbet). (a parte). (către Beizade, tare).
Vorbă-î! Dar ’şî-o pune pofta ’n cui!
Prea Mărite, nu e bine, să te laşi atăt de m61e. A băut peste măsură, zii acuma să se scdle, Nu vedeţi, că nici nu-1 prinde. . . şi ţăranu ’î tot ţărani Ionicii Ce tot scârţîl băbătie ? aî uitat că am caftan ? (se scdlă şovăind) Să trăească băutura, să trăiţi şi voi şi eu Şi când, îmî va fi ear sete, să-mî eşiţî cu plin mereu ! Stoica, (a parte). Imî e de ce-mî este mie, dar l’aş desbăta îndată. Smarandiţa (turnând să bea Beizadelei). Oare ’ţt maî aduci aminte, de-o făgăduială dată, Ce o port, adânc în suflet, ca un dar nepreţuit ? Beizade (bend). N’am uitat-o, fiî pe pace, lucrul e ca şi sfărşit. Smarandiţa Oh ! cât sunt de fericită 1 Arghira (care a tras cu urechea, a parte). Las pe mine, de acum. N’am să scap eu chilipirul, tocmai când îmî ese ’n drum. Ionica (către Stoica) Dă-mî ciubucul, măî băete !
— 23 —
Stoicii (a parte).
Opincarul e sătul! (îl o duce un ciubuc, pe care Bezedeaoa care s’a sculat de la masă, îl ia din mana arnăutulul şi fumdză, plimbându-se). Beizucle (cu un aer de protecţiune).
Aî mâncat, veci f6rte bine şi-ai bfiut iar îndestul. Acum, dragă Ionică, vreau să ml spui cum s’a ’ntâmplat De-am căzut în fundul apei şi ’n ce chip tu m’aî scăpat ? (către ’imărăndiţa).
Căci era să pier, iubito, dacă el nu se ’ndura, Să s’asvârle după mine—bine scie a ’nnota— Şi cu preţul vieţii sale, să m£ scbtă din peire La liman. Smâr&ndiţa, Frumdsă faptă ! Arghii'ei
Şi frumdsă resplătire ! Beizcide
După cât ’mi aduc aminte, ameţisem şi eram Cât pe-aci.. . Ionicii (cu
kief).
Să-ţî pierzi papucii. . . Sm&r&ndiţa, (apropiindu-se de Beizade cu dragoste).
Şi eu care te-aşteptam Să te dojănesc.. . .
24 —
Arghira, (apropriidu-se).
Stăpâne ! Aştepta nerăbdătore, Cum aşteptă fldrea dulce s’o sărute mândrul s6re. In zadar cătam cu vorba, s’o împac, s’o amăgesc. . . Ce să-I faci.. . nu-i tinereţe ?. .. Beizade (Sărutând mâna Smărăndiţel).
Când aî şti cât te iubesc ! Dar să nu ne perdem şirul, dacă-î vorba despre mine. (Lui Ionică).
Spune cum a fost ? Ionica (scărpinându-se în capj.
Cocoane, cum să fie, iaca bine. Eu prăşiam într’o bucată, când în zare te-am vezut, Alergând, ca şi năpastea peste oameni, ş’am crezut, Că aveaî cumplită grabă să ajungi unde te mână, Cine ştie, ce nevoe. — Ain lăsat sapa din mână, Şi v6zendu-te, în g6nă, că veneai, veneai mereu, Am dat fuga înainte şi de la ogorul meu, Am deschis în lături pdrta. — Obiceiuri ruginite, Că de tdma încălcării, stau ogdrele ’ngrădite, — Ş’aî trecut ca o furtună, ear în urmă-ţi se tîra Nor de pulbere 'negrită, ce vgzduhu ’ntuneca, Şi vertejul, fără cârmă, "ce lunatec se rotesce Şi-ţî ia ochii şi-ţî ia mintea şi în sboru-î te răpesce ; — Ameţit de vijelie şi ca omul fermecat Am pornit după trăsură, pe verteju încălecat, Ş’am lăsat deschis ogorul, fără pază, vai de mine !
— 25 “
Şi să-ţi laşi ogorul pradă, zicu bătrânii, nu e bine ; Căci vecinii nu te cruţă — şi vecini am indestui, Le-am tot dat, degdba însă nici-odată nu-s sătuî! Alergam după trăsură, cum spunem adineore, Dar n’o mai ved6m în faţă, începuse să cobdre, M£ opriiîi pe malul apei şi de g6nă obosit M6 culcaiu — acuma capul îmi era mai desmeţit — Şi trăgend o lungă brazdă, cu privirea până’n zare, Am vSzut, par’că v6d încă, alergând în^fuga mare, Peste d61urile înalte, patru cai, din freu scăpaţi, Şi trăsura d-tale. (se duce la masă şi bea;. Beizade—Smărindiţa—Arghira. Ei pe urmă ? Ionică,. Aşteptaţi. Să-mî mai răcoresc gâtlejul şi să-mi îndulcesc cuventul. (arătând pe Stoica).
Dumn&uî fugea prin tufe, încât sfărâea pămentul, Şi când s’a vSzut departe de primejdie a stat, A făcut vr’o trei mStăniî şi-apoî iarăşi a plecat. Stoica, (a parle).
Ah 1 de mi-ai cădea în palmă, cum te-aşi răsuci de bine I Beiza de (mânios către Stoica). Care va să zică, ţie nici nu ţi-a păsat de mine ? Am să te înveţîi eu minte, spânzurat nelegiuit,
1
--- 26 ---
Cum să umbli cu stăpânul! — eşî afară ! (Stoica ese, lui Ionică).
In sfîrşit.
Ionica.
In sfîrşit cc ’n colo ’ncdce, vrend să ştiu din ce pricină Cai! sburdă peste ddlurî, şi Kir Stoica se închină, M6 sculaiu să plec, spre gârlă. Când era să m£ cobor Auziiu un glas din apă, strigând jalnic : ajutor ! Şi zăriiu trecend cu unda, o fiinţă omendscă. Care se lupta cu mdrtea. — Firea ndstră romândscă, La nevoe ne’nfrăţeşte, cu acela care cere, La primejdie ne ldgă, cu acela care piere ; Dec! vdzend, că nu-î nădejde de scăpare, mî-am sverlit Brâul şi căciula !n lătur! şi în apă am sărit. Cu treî crucî şi-un D6mne-ajută! dând din mân! şi din picidre, Am ajuns tocmai la locul, unde da! într’o veltdre, Şi smucindu-te de-odată, din a unde! repejune, Am putut, din ghiara morţi!, să te scap ca prin minune Apoi înotând puternic, am eşit pân’ la uscat Unde te am întins pe iarbă, galben, ud şi leşinat. — Vizitiul cu trăsura, se întorcea încet pe vale Şi-mi eşi tocmai în faţă—ca prilejul bun în cale ; Eî făcuiu semn să oprdscă şi luându-te pe sus, Te-am schimbat de priminele şi aicea te-am adus Iaca tdtă întemplarea! Smărândiţa, (luănd vorba de grabă).
înţeles’ am tdte, bine;
— 27 —
Insă e un lucru care nu m’a domerit pe mine. Cum, adică, la vSltdre, când a! zis că l’a! smuncit Din a undei repejune, prin ce chip al isbutit, Căci primejdia acolo, era tot atât de mare, Pentru amendoî ? Beizacie—Arghira Aşa e. Ionică Ve rSspund la întrebare. Când m’am aruncat în gârlă, Luminarea sa plutea, La doi paşi, în josul apel, fiind înaintea mea. Capul el era spre mine, iar picidrele la vale, Ast-fel că ’nfigendu-mî mâna, în chica Măriei Sale, Am putut să-l trag la mine şi smuncindu-1. . . Beizade (ca deşteptat şi începând a se mânia).
Cum aî zis ? M’aî luat de per ? Ionică (cu nevinovăţie).
Vedt bine, şi te-am tras la loc deschis Pen’ la mal. . . Beizade (aprinzendu-se din ce în ce).
Bre ! cum se pdte şi-ai avut tu îndrăzn£lă, Să pui mâna ’n cap la mine ? Ionică (cu mirare).
Auz! colo socot&ă, Dar cum vreai să ieşi din apă ? . . .
— 28 —
Arghira (a parte)
Stăî c’am să te căftănesc [
(tare Beizadelei).
Prea Puternice, Stăpâne, nu pot să-mî închipuesc,' Cum atâta bunătate şi răbdare maî aveţi, Când ţăranul e de vină, numai el, precum vedeţi, Că v’a fost r£u dinedre?—Reul pdte vine iară, Ş’apoî maî presus de tdte, v’a făcut şi de ocară ! Auzi să v’atingă perul, perul vostru cel slăvit. (răstindu-se la Ionică).
Pdr de Beizade, ţărane, per de Domn, m’aî auzit! Ionică. Ci ca tacă-ţî clonţu babo, ce te strîmbî aşă la mine? Iaca! mi-am găsit beldoa. . Beizade (plimbându-se furios).
Te ’nveţu minte eu pe tine ! Poftescî per de Beizadele, hai ! ţdrane necioplit ? Bre ! dihonie ’î zaveră ! . . . Ionică (a parte).
Zeu că grecu a ’nebunit! Smărăndiţa. Linişteşce-te, iubite, bietul om nu-i vinovat. . . Beizade. Cum nu-i vinovat, tâlharul, ba e bun de spânzurat. Auzit’ aţi d-v6stră, să me ia de pdr, pe mine ! Prin urmare să me bată, ori să me ucidă. Cine r
■
- 29 —
Un mojic care se ’ngâmfă, tot spuind necontenit : Eu te-am scos din ghiara morţii! (iui Ionică). Cin’ ţ-ia spus’o a minţit! Bre! dar eu şi fără tine, singur la liman eşiam. Nu ved6î, tâlhar de codru, nu ved^I că m£ scăldam. Şi când, eu cel mal puternic, chiar de nu ar fi aşa, Aş vrea să mă’nnec, crez! oare cum că m’aşî putea ’nneca ? Rîul supuindu-şî unda la voinţa mea stăpână, M’ar fi scos la mal el singur, fără să fi dat din mână. Insă tu, cum v£d acuma, ai cătat chiar într’adins, Să-mî faci reu, să-mî fac! necinste . . . Arghira. In capcana lui s’a prins. Ionicii (ameţit) Bine, frate ? . . . Beiz&de. Nu ţi-su frate, să n’aud că îndrăznesc! Să-mî zici frate altă-dată. Ionicii. Bine, ce fel de om escî. Nu mi-aî zis mal adineorî, că suntem fraţi amendoî, N’am bSut colea ’mpreună, n’am mâncat iarăşi cu voi ? Smiiriincliţii (Beizadelei). Negreşit. Ti-aducî aminte, cât de mare bucurie Şi plăcere arătaseşî. . .
— 30 -
Ionică. Ş’apoî nu mi-ai zis tot mie: Că ’s boer, că am avere şi caftan şi că-rnî vei da Tot ce voiu pofti pe lume . . . Argliira (a parte).
Apoi vai de pielea ta! Beizade. Nu ţin minte, n’am zis asta. Datu-ţi-am înscris la mână ? Vorba sboară, mă! băete, numai slova e stăpână Pe voinţa ce o scrie. Ş’apoî multe pot să zic, La un kief sau la o glumă, fără ca să dau nimic. Dar fiind-că nu se cade să pleci fără dar de-aice, (striga)
Stoico ! Stoico ! vino ’ncoace . . . să-î daî vr’o 50 de bice I (intri Stoica) Ionică (speriat).
Vai de mine 1 dar ce-î asta. Luminarea Ta glumesc! ? Beizade. Nu glumesc, îţî dau caftanul, ş’apoî să te mulţămescî, Că nu-ţi dau mai multe încă (se pune pe divan-. Stoica (vesel către Ionică) Mi-aî venit la mână dar! Am să-ţî dau eu boerie! (imitdndu-1 ca la scena mestl)
T6rnă-mî vin c<51ea în pahar...; Maî ţiî minte ?—tigvă gdlă ! Haide mişcă boer mare !
— 3i —
Ionică,. Luminarea Ta, Stăpâne, coconiţă, indurare,’ Nu vfi faceţi rîs de mine. Smărândiflb (Beizadelei—care face semn ca sus).
Iartă-1 dragă ! Ionică, E păcat! Dup£ ce că ’n prada lume! ogoraşul mi-am lăsat. Şi m’am dus, ca vaî de mine, ş’am făcut ce am făcut! De sărac de mine, Ddmne! numai dacă-aş fi putut, Cum de-âş fi ’ndrăznit, vr’odatâ, să pun mâna’n p6r strein. Insă nu avdm ce face, pierea suflet de creştin ! (după o pausă)
S'apoî, d6 ! sciţi, vine vremea, că şi brdsla ţerăndscă Să mai pue la nevoe mâna ’n chica boer6scă ! Beizcide (sculându-se furiosj.
Şi-mî vorbesc! în parimie, dupe ce m’aî necinstit! Ia-1 de-aic!, degrabă, Stoico şi fă ce ţi-am poruncit. Argliira, (lui Stoica)
Ia-1, odată, că îmî vine nu sciu ce, când îl privesc. Smăi'ăndiţa, (rugându-se). Iartă-1 D6mne, pentru mine care şciî cât te iubesc. Iartă-1, căci ertarea este, pentru firea omendscă, Cea ma! sfântă însuşire, şi povaţa creştindscă, Ne învaţă, că ertarea se cobdră de la cer.
— 32 —
Beiz&de (sărutând-o pe frunte).
Nu-ţi pot împlini dorinţa! (a părte)
Ş’acum îî simt mâna’n p6r j
(tare).
Lăsă-1, lasă-1 să. se ducă, acolo unde se cade Să se ducă cei nemernici. Argbira. Acolo mai bine ’I şade, De cât cu boeri la masă. Ionica. Haide, du-mă şi me bate, Scrie-mî în fâşii de sânge răsplătirea mea pe spate. (către Smărăndiţa).
Sărut mâna coconiţă, nicî-odată n’oiu uita Mila ce-ai avut de mine. (către Beizade) Iar cât despre D-ta, Luminate, nu te teme, o să vie în curând Vremea de nevoe cruntă să te văd iar tremurând, Şi atuncea, nu ştiu cine, ţi-o veni într’ajutor, Să te scape din peire 1 A’nşela este uşor, Insă ’nşeli odată numai ş’apoi cât trăesci pe lume, Nimeni nu-ţi mai ese în cale, când ţi-o auzi de nume. — Despre mine, nu e vorbă, te-aî purtat cum se cuvine. Si doresc aşa să paţă, cel ce s*or purta ca mine !— De voi, reutăţ! streine, venetici asupritori, A avut Românul parte, vai de el, de multe ori ; Insă tot-d’auna singur s’a luptat ş’a isbutit,
— 33 —
Dupe cum spun^u bătrânii, şi din ţără v’au gonit. O să vie iarăşi vremea, pan’ atunci scrie-mi pe spate, Răsplătirea-ţî omendsă, în fâşii lungi, sângerate ! Insă dac’aşî sci, că-mî smulge sluga-ţî inima din mine, Ca să fiu scutit de casnă, nu m’aş mal ruga la tine 1 Sm&r&ndiţaj (îngenunchiănd). Cruţă-mî suferinţa D6mne, sau de nu, eu plec de-aci, Şi nu te mal văd în viaţă . . . Arghira (a parle).
Iacă ! i se năluci D-eî acum ! (tare Beizadelei).
Stăpâne, nu uita că esc! bogat, Că esc! tenăr şi puternic, că esc! viţă de—împărat! Pentru atâta clevetire, rogu-mă Măriei Tale, Să nu-î faci îngăduire. Beizade (a parte).
Cum să pun treba la cale ? Una-mî este credincidsă şi nevoe am de ea, Cea-l'altă me iubesce şi mi-e dragă. Stoica (a parte). Pofta mea Ar fi, să încep de-acuma lucrul cum s’a poruncit ! Ionica (a parte). Val de omul care este de prieteni răstignit! Beizade (tare către Arghira)
Du-te zi să fie gata cu trăsura, voiu porni.
— 34 —
(Arghira ese—către Smărăndiţa)
D-ta, iubită dulce, calea ’ml vei împodobi, Căci te iau la mine ’n casă şi acolo ve! vedea Cum îmi ţin făgăduiala. Smărăndiţa. 7
După rugăciunea mea?
Oh 1 îţi mulţumesc i
Arghira (intrând).
Trăsura este gata; Beiza de (luând de mână pe Smărăndiţa).
Haidem dar. (Smărăndiţa trece şi ese, Arghira trecănd după ea, Beizadeaoa II dă o pungă cu bani).
Remâî sănătdsăl ţine s’o aî de la mine dar. Arghira (sărutându’I mâna).
Sărut mânile Stăpâne ! drum uşor şi’n plin (ese) Beizade (din pragul uşel din iund lui Ionică).
Ascultă, Mi este milă şi de tine, — ca să nu fac vorbă multă Două-zecî şi cinci de bice, să-ţî dea totuşi. Dăruesc, Până la 50 ce rămâne. (ese) Stoica (a parte mângăindu-şi biciul).
Căt de bine-am să-l slujesc. Ionica. Vino şi-ţî fă datoria.
Stoica Eu sunt gata când poftesc! Ionica. Pe cine nu l laşi să m6ră, nu te lasă să trăescî! (Cortina cade).
DUPE
RESBOIU
COMEDIE ÎNTR’UN ACT
Dramelor Coralia Sevescu şi Cath. Â, Florescu care împreuna cu Domnii
Nicu Cerkez si Dimitrio R, Roşii î
au jucat aceasta Comedie, pe scena Teatrului Na tional,, întTo representaţiune de bine-facere, din Decembrie 1878.
*
PERSONELE Colonelul Cosim. . D-nul D. R. Rosetti. Nicu Soreanu. . . N. Cerkez. Elisa, soţia Colonelului. . . . D-uci Cath. A. Florescu Marioara, f£tă din casă. . . » Coralia Seveseu.
SCENA SE PETRECE LA ŢERĂ, ÎN ANUL 1878.
Un sslon bine mobilat, uşe în fund, în drdpta şi'n stânga (din spre grădină) o canapea la drdpta, un tablou alăturea. In stânga un pianino» 1 de-asupra că mia se află un portret mare al Eliseî. O masă în mijloci scenei, cu tot ce trebue pentru scris. O ferdstră la drdpta în p imul plaG*
Scena I. Mciriozirzi (eşind din drepta, cu o scrisdre în mână).
Sunt aprdpe opt luni' de când d-nul Colonel a plecat la r£sboiu .şi abia trei scrisori am primit de la dânsul. Sunt dou6 luni de când nu a mai scris nimic. In fie care zi aştept poşta cu nerăbdare, dar în zadar. . . nimic tremur, când me gândesc la Ddmna! Sărmana, în fie care zi 61 trimite câte o scrisdre. . . însă nu are respuns, . .. s’a’ntemplat ceva, de sigur . .. vre o nenorocire . . . (ştergându-şi ochi). 13ietul d-nu Colonel 1 . . . Eată scrisdrea de azi . . . (privesce la pendula de pe cămin). Să me grăbesc a O trimite, (•ă’ndreptdză spre fund. Uşa se deschide de-odată si Colo nelul în haine civile, apare în prag. Marioaro vezCndu-1, scdte un ţipăt şi se opresce).
Scena II. Marioara, Colonelul MuriOcll'tl (bătând din mâni).
Ah ! . d-le Colonel! . .
— 40 —
Colonelul Bună ziua! . unde este Elisa ?. . sunteţi bine ? Marioara Suntem bine. D-na însă este f6rte neliniscită, nu scia ce v’aţî făcut ... In t6te zilele v6 trimitea câte-o scris6re, însă de doue luni nu a mai primit nici un răspuns, începuse a se îngriji grozav ; aşa că v6z6ndu-v£ acum pe neaşteptate, bucuria ce ar simţi, ar putea să-î facă reu. Colonelul Ai dreptate, însă ard de dorinţa, de-a o îmbrăţişa, cum aş face . . . Ah. 1 .(scote din sîn o scrisdre) ţine, dă-i scrisdrea acesta. Marioara O scrisdre ? .. Colonelul Da, aceea prin care el vestim întdrcerea mea şi pe care nu i-am putut-o trimite. Marioara (alergând în drdpta). Me duc îndată. (Colonelul ’şî scdte mantaoa se prlvesce în oglindă, apoi se retrage mal de-o parte aşteptând. Elisa ese uraintă de Marioara şi citesce cu bucurie scrisdrea). Scena III. Colonela7, Elisa, Marioara,. Elisa, (a parte) Costin se ’ntdrce; aşa-mî scrie ; şi încă fdrte curând(către Marioara). Ce bine-mi pare Marioară . . vine Colonelul
— 41 —
Colonelul (venind lângă Glisa) A venit Eliso dragă! Klistl (sc<5te un ţipăt de bucurie .şt se aruncă în braţele Iul). Tu esc!!
. .
tu ! . . .
în sfârşit!
Colonelul Eu, da. eu sunt. (o sărută). Dar mi-a spus Marioara că era! îngrijată, neliniscită . . . Elistl (tăindu-I vorba). Negreşit, să mâ laş! douâ luni fără să-mî scrii. Colonelul (Iuăndu-I manele1. Eartă-mâ dragă, însă speram să pot pleca, dintrun moment într’altul ; apoi nu am avut o clipă de odihnă, am fost însărcinat cu o misiune grabnică în străinătate, in sfârşit . . . EliScl (luându-l braţul). In sfârşit te ai întors şi nu mâ maî pot plânge (Marioara ese) însă am să-ţî fac o rugăminte . . .
. .
Colonelul (surîzănd) Să mâ silesc, a te face să’mî uiţî greşelile. Elisa Nu rîde, căci lucrul e fdrte serios. Colonelul (luând un aer jumătate serios). Să vedem, spune ale mele.
. . tu sciî că dorinţele tale sunt şi
■
— 42 —
Elisa
Bine. bine . • (el ia manile şi-l privesce dulcej mi Se pare că te-aî jerfit în de-ajuns pentru glorie, d-nule erou, şi că ar fi bine acum să te gândesc! si la mine. Colonelul Socotesc că nu a! nevoe să m6 rog!, pentru acesta. Elisa Negreşit, însă fiind-că me iubesc! şi nu vrei să me vezî mâhnită, ar trebui să nu mg ma! laş! singură. Colonelul Ah! . . înţeleg ! . . (mend). Nu a! uitat ceea ce-mî propunea! altă dată - . . vrei să ies din armată . . . Elisa (cu ochi dulci'.
Da, să fim totdeuna amendo! . . . nedespărţiţi ... ce fericită aş fi ! Colonelul Şi eu asemenea, însă lucrul acesta este atât de însemna încât trebue să-l cercetăm ma! de aprdpe şi tocmai acum timpul nu este nimerit. Elisa (întristată).
Vrea să zică nu consimţi ? Colonelul Lasă vom vorbi ma! pe urmă, acum să vorbim despre tine. (Elisa se pune pe canapea şi Colonelul alăturea). Ia Să vedem ce a! făcut în lipsa mea ? . . (el ia mdnile îutr’ale sale .
— 43
Elisil M’am gândit la tine. Colonelul (sărutându-I manile). Apoi? • . Elisn Apoi îţi scriam, mai în t6te zilele, citim jurnalele, urmărim pe harta rlsboiuluî mersul divisie! vdstre. Colonelul Fdrte bine ! Trebue să fi ajuns a cundşte Bulgaria pe degete ? Elisn Ca un ofiţer de stat-major. Colonelul De minune . . . Apoi ? . . Elisn Cum, apoi ? . . Colonelul Firesce, după studiile geografice şi după cele-l-alte ocupaţiuni ce a! mal făcut ? . . nu cred să fi stat tot tim pul închisă în casă, nu al vgzut pe nimeni' ? Elisn Am eşit fdrte puţin şi n’am vezut mai pe nimeni. Subprefectul venea din când în când să mg vază şi am fost de doue ori la mama . . . Colonelul Dar d-na Nereanu vecina ndstră şi prietena ta ?
— 44 —
Elisa,. Aspasia venea mai în t6te zilele, dar îmbolnăvindu* se bărbatu-s6u, s’au dus sunt aprdpe dou6 luni, la bâî în Germania.— Plecând a lăsat aici pe frate-sfiu , care . . . Colonelul Ah!
frate-sSu, tânerul student ? Elisa,
D-nul Soreanu şi-a terminat studiile şi acum caută să intre în diplomaţie. Colonelul Atunci pentru ce stă la ţară ? Elisa Aşteptă se vede sfârşitul râsboiulul, sau o ocasiune. . Colonelul (întrerupend-o).
Sciî că ar fi mai bine să aştepte ocasiunea în Capi tală, căci trebue să-î fie urît pe aici, viitorului diplomat Elisa Se vede că nu ; trebue să sciî că e pictor, dar pictor în t6tâ puterea cuventuluî. I-am dat chiar voe să ia nisce posiţiunî din fundul livezii celei mari, spre a face un tablou . . . Colonelul Ah ! livada nostră, i-a plăcut atât de mult ? . . . mărturisesc, că nu sunt de părerea d-sale. . Şi de când a început să lucreze.
-- 45 —
Elisa Mi se pare că ... de doue luni. Colonelul încet lucr6ză.
Elisa
Oh ! . e fdrte conştiincios. Colonelul Nicî că mă ’ndoiesc despre ac6stă, (uitându-se lung la Elisa) Insă ia spune-mî, după ce a lucrat, forte conştiincios, caută el vrun prilej să-ţî doved^scă, că-ţ! este şi forte recunos cător ? . . . Elisa Cate o-dată!... Iş! face datoria. Colonelul Oh ! . (apăsând asupra cuvântului). Dar curte nu-ţ! face ? . Elisa Ce zici?
Colonelul Zic că d-nul Soreanu îţi face curte. Elisa. Asta e o întrebare ? Colonelul. P6te. Elisa. In tot caşul e cam neaşteptată. Colonelul. Respunsul t6îî să fie tot ast-fel. Sciî că me întorc de la resboiu şi dec! nu m£ tem de lovituri.
1
— 4<> — Elisa. Atunci d-nule Colonel, află, că Soreanu îmi face
curte.
Colonelul. Răspunsul teu franc şi sincer ne onor£ză pe amSndoî.^ Pot să urmezu cu întrebările ? Elisa. Negreşit . . . negreşit. Colonelul. Me rog îţî face curte pe tăcute, or diplomatul îndrăsnesce ? . . Elisa (plecând ochii). T3a îndrăsneşte. Colonelul. Şi ţi-a spus că te iubesce ? (Elisa face senin din cap că da) De câte ori ? Elisa. N'am numerat, dar mi-a spus de multe orî. Colonelul. Şi cu un glas plin de oitărî şi de suspine, nu e aşa ? Elisa. Nici decum, diplomatul după cum îl numesc!, nici nu plânge, nici nu suspină şi iată de ce Tam ascultat fără să vreu.— Mi-a descris, ce e drept, focul seu, cu atâta cuviinţă, încât nu m’am putut supera. Colonelul. Atuncî e un foc de pae.
1
— 47 —
Misa. Foc de pae? . . şi de ce? . 6re nu e cu putinţă să iubdscă cine-va cu tot dinadinsul . . . Colonelul. Amorul sincer e un lucru aşa de rar. Elisn. Ah! . . Colonelul. Amorul adevărat este totdăuna esclusiv. Elisa. Nu te ’nţeleg. Colonelul. Vroiu să zic, că d-nul Soreanu ţi-a făcut curte, ca să ‘î trăcă de urît. Elisa. Pe cât am putut înţelege, eu cred că bietul Soreanu mă iubesce din tdtă inima şi ce e maî mult, ar fi în stare să-mî dovedească aceasta nu sciu prin ce sacri ficiu (surîde). Colonelul (sculdndu-se după cdt-va timp). P6te să aî dreptate, însă ce rămăşag pui, că diseară şi nu maî departe, Nicu Soreanu, va pleca la Bucurescî ca să aştepte evenimentele? Elisci. Dacă îl veî goni tu . . . negreşit că va pleca. Colonelul. Să-l gonesc, eu ? . . ce rău mă judeci! . . îţî mărtu-
— 4S —
risesc că, nu numai, nu-1 voiu goni, dar că voiu cerca încă, să-l fac să remâe aici, ba chiar te voiu fuga sa stăruescl şi tu împreună cu mine. Elisa. Şi socotesc! că făcend ast-fel, Soreanu va pleca ? Colonelul. Punem remăşag ? JSlisa. Negreşit, dar pe ce ? . . Colonelul.
Pe ce vei voi tu. Elhsa. Aşa? . . bine, dacă voiu câştiga eu, să-ţî dai demisia din armată, (privindu-1 cu atenţie, Colonelul stă nemişcat). Ce fel
stai la îndoială, când esc! aşa de sigur ? Colonelul. Sunt aşa de sigur în cât primesc, însă am nisce mic! condiţiunî de pus, pe care te voiu ruga să le păzesc! cu sfinţenie. Elisa. Să vedem. Colonelul. Să nu te împotrivesc!, la or! ce voiu zice şi la. ori ce voiu face. Elisa. Fdrte bine. Alt nimic ?
— 49 —
Colonelul. Nimic. Elisa (rîzend cu ironie). Atunci cate oare sunt ? Colonelul (uitdndu-se la pendula). Dar la ce <5ră are obiceiu să vie ? Elisa. Cam pe vremea asta. Colonelul Să nu-î spui că m’am întors. Elisa. Da de ce ? Colonelul. Ai uitat învoiala, asta e una din condiţiunî. Mg duc, voiu să te las să judeci încă odată sinceritatea patimeî tenorului nostru, (eşind prin uşa din dnîpta). Scit condiţiunile (trimiţendu-I sărutări) nu le llita ! Scena IV Elisa singură, apoi Mandra .şi Soreanu. Elisa. Ciudat lucru, mi se bate inima ca şi cum are să mi se întâmple ceva. Sciu bine că aceasta e numai o jucărie, însă totuşi . . . pare că-mî e tdmă . . . (rîzend) ce nebu nie ! . . (intră Marioara) Ce este Maridră? . . . Maridra D-nul Soreanu întrdbă dacă-1 primiţi.
— 5° Elisa. Da, poftesce-1 pătul.
(îşi drege rochia). Să nu ne perdem cum
Soreanu (intrând prin stânga, se ’nchină).
Sunt forte fericit că vă văd d-nă, ca să vă mesc. . .
mulţu
Elisa (rî/.end).
De voia ce ţi-am dat a te plimba prin livadă, a câte-a oară mi-o spuî ? Soreanu. Oh! nu-mî mai aminti răutăţile d-tale. Elisa. Răutăţile mele? Soreau u. Negreşit, să nu ’mî dai voe să vin, de cât de trei ori pe săptămână (suspinând) Ce grozăvie ! Elisa. In lipsa bărbatului meu, mult. ba încă. . .
nici că puteam face maî
Soreanu (cu un gest rugător).
Oh ! . te rog, nu sfărşi . . . Elisa (punSndu-se pe canapea).
Ce ai făcut erî t6tă ziua, d-nule artist ? Soreanu Am lucrat ca un nenorocit. Tabloul meu merge de minune.
A
— 5i —
Elisa Pentru ce Pal părăsit atunci ? Soreanu Cât escî de rea cu mine ! Ce m’aşl face eu, dacă nu te-aşi mai vedea ? Elisa P6te un mare pictor, d-nule diplomat ? Soreanu Oh ! . . d-nă, nu-mi este dat să am talent, am 5,000 de galbeni venit. Elisa Şi acostă fericită împrejurare îţi permite a perde timpu lângă mine ? Soreanu Să-mi perd timpul ? (se pune pe fotoliu) lângă d-ta ? . . nu-mi cunosci inima. Elisa Ba da, din reputaţiune, şi se zice că i-o faci forte bună. Soreanu Si să mă crezi, că o merită pe deplin ... o inimă duidsă, care e numai a d-tale. Elisa (rîzfind) D-nule Sorene, nu mă sili să te trimit a-ţî relua pa leta si pensulele. Soreanu Nu cred să ai cruzimea de a me goni, căci uite, plouă
"I
— 52 —
Elisa Cu tote acestea, fii cu minte, căcî altfel platanii din grădină te aşteptă. Sorea nu Ce e drept, frumoşi arbori, m’am încredinţat acum de vre-o doua luni, de când el privesc. Elisa De doua luni ? sunt doua luni de când viî aici ? . . Soreanu Doua luni, şi patru zile. Elisa Doua luni de când nu am nici o scire de la Costin. Soreanu Ma iartă, nu am voit de loc, să-ţî reamintesc pe d-nul Colonel, când am vorbit de cele doua Iun! şi patru zile, ci am căutat a va arăta că de atunci ] şi până acum, o inimă ca a mea, care . . . Elisa (tăindu-I vorba).
Ia sdma . . . tot plouă. Soreanu Sunt în stare să înfrunt potopul d-nă căci Jmî este peste putinţă, să stau nemişcat şi nesimţitor la farmecul spiritului şi frumuseţe! d-tale. (Elisa rîde tare) Fac! fdrte . rau că rîzî, d-nă. Elisa Ce vrei să fac, n’am decât doua hotărîr! de luat : să rîd, sau să te trimit să visez! la umbră'în grădină.
— 53 — Sovecinii (cu foc)
Fac! f6rte r6u, lovind astfel pe un admirator, care-ţi jere cu umilinţă să aibl milă de densul, pe un amic bun, pe fratele celei mal devotate prietene, cu care a! copi lărit . . • Elisa (tăindu-I vorba)
Cu care am învăţat alfabetul . . urm£ză . . vorbesc! atât de frumos. Soreauu Vezî ! . . . Pentru ănteia 6ră când vreu a-ţî spune adenca mea simţire si a te încredinţa . . ! Bine d-nă, nu vrei să crez! că te iubesc ? Ehsa Nicl-decum ! . . . Intr’adevăr ce poţi aştepta de la mine, în schimbul acestor simţiminte ? Sunt măritată şi-mi iubesc bărbatul. Soreau u Mg rog, dă-mi voe să-ţi spun că eu nu cunosc pe d-nul Colonel; plecase la resboiu când am venit aici, prin ur mare îl socotesc de nu singurul, dar cel puţin, cel mai mare obstacol între mine şi d-ta; căci dacă aî fi liberă aş putea cel puţin aspira la mâna d-taie! . şi atunci aî putea crede, fără îndoială, în sinceritatea iubirii ce-ţi pâstrezu. Elisa (sculându-se .şi uitându-se pe ferdstrăj.
D-nule Soreanu . . . pldea a încetat. Soreau u (mâhnit)
Aveţi dreptate, ce frumos cer I
— 54 — Elisa, Caută de pune, o părticică dintr’ensul, în vre-un colţu al tabloului d-tale. Sorcanu (închinându-se).
D-nă . . . me duc.—Dar voiîi veni numai decât, să-ţî întorc visita. Elisa Ce fel . . . te întorci ? . . . Soreanu Negreşit. Pe când trecem prin grădină, Marioara mia spus că esc! acasă şi că îţi este urît. Atunci am venit să te văd, deci d-ta a! avut bunătatea a mă chema şi după regulele celei mal stricte bunecuviinţe, am dulcea îndatorire, de a reveni să ’ţî mulţămesc. La revedere d-nă (ese Prin stânga). Elisa (uitânrîu-se după dânsul).
Dragă Costine, ai să perzî rămăşagul. Nu sciu care-ţî este planul; dar pe cât văd Soreanu nu este de loc hotărît să plece. Scena V. Elisa, şi Colonelul. Colonelul (intrând prin fund cu chipiul în cap).
Tot mai ţii rămăşagul ? . . Elisa. Mal mult de cât orî când.
— 55 Colonelul. Atunci las&-mâ şi pe mine să lucrezu. JElisa. MS duc să mS îmbrac. Colonelul. Ah!., uitasem, dacă te îmbraci apoi te rog pune-ţl o rochie n£gră (Elisa se uită lung la dânsul). Sciî şi acesta intră în condiţiunile ndstre. Elisa, (rîzfind).
Bine.. . însă te înştiinţez, că nu aî nici un minut de perdut, fiind-că d-nul Soreanu mi-a spus că va veni în dată, prin urmare pregătesce-te. Colonelul. Fii pe pace, sunt gata, (eşind prin drâpta trimiţendu-I sărutări). Reutăciosule ! . . Scena VI. Colonelul apoi Marioara, Colonelul (Marioarel care intră).
Stăpână-ta aşteptă pe d-nu Soreanu . . . vezi când va sosi, poftesce-1 aici. Mario&ra,. Prea bine d-nule Colonel. Colonelul. Ah !.. să scii că pe ziua de azi, nu mal sunt Colonel.
~ 56 Marioara.
Ce fel, nu înţeleg ? Colonelul.
Chiar aşa! Nu ai nevoe să înţelegi, numai nu uita ce-ţî spun : astă-zi sunt Maiorul Ştefan, al să ţii minte? Marioara. Prea bine d-le Colonel. Colonelul. Iar . . . Vezi, 11U uiţi,
caută să nu faci vr’o încurcătură şi să
dute . . . (Marioara cdrcă să iasă prin fund;.
Să Spui
tuturor în curte, să nu pomendscă nimic despre întorcerea mea. Aide dute şi ia s£ma. Marioara (eşind). Ascult d-le Maior. Scena VII. Colonelul (singur, aprinde o ţigară şi se plimbă de-a lungul scenei).
Cât de lesne se încredu şi se înşelă femeile! Cele mai virtudse sunt şi cele mai încrezătdre. Ele nu-şî pot în chipui că simţirile şi pasiunea sunt supuse evoluţiunilor sufletesc! şi că înainte de a se statornici, ele pot lua tot felul de schimbări unele maî ademenitdre de cât altele. Femeile pot să-şî facă un idol dintr’un bulgăre de zăpadă. .. Aşa d-nul Soreanu surprins, ori isgonit de mine s’ar înrădăcina p6te în inima Elise! şi eu nu voiu să-l las să se poetiseze. Tactica mea va fi însă generosă ... îl voî face numai ridicol şi’! va fi de ajuns ! Femeile potu să’ş! p6rză capul chiar dup6 dmeniî nebuni,
— 57 însădupS cel ridicoli însă nici odată. Prin urinare gingaşul meu diplomat... vom vedea cine e mal dibaciu dintre noi amSndoI!. (se uita pe fenSstra). Iată duşmanul (îşi îndeasă eh-piui pe cap). Sânge rece şi răbdare ! Scena VIII. Colonelul, Soreanu. Soreanu (intra prin fund, la vederea Colonelului se oprescc pe prag şi salută cu politeţă). Colonelul (cu chipiul în mână). Căutaţi pe cine-va d-nule ? Soreanu. Da, d-nule, socoteam că d-na Costin este acasă. Colonelul. E acasă, s’a dus până în camera sa; o s’o vedem în CUrend p6te. (dândn-I un scaun). Poftiţi de şedeţl, (Îşi pune chipiul pe cap). Soreanu (aparte, privind pe Colonelul). Un militar, 6re nu e Colonelul? (tare). Mfi rog cu cine am ondre ? Colonelul. Cu Maiorul Ştefan .. : şi eu aşi dori să mft norocesc . . . Soreanu. Nicu Soreanu, doctor în ştiinţele politice şi adminis trative, fratele d-neî Nereanu prietena gazdei.
~ 5S Colonelul, (strîngSndu-1 de mână).
Imî pare bine. Soreanu (asemenea).
încântat de cunoscinţă. Colonelul. Sunteţi fratele d-neî Aspasia Nereanu, care este bună prietenă cu d-na Costin. Sorea nu. Da, d-nule Maior. Colonelul. Atunci fiind-că am fericirea de a m<S socoti şi eu printre cei mai bun! prieten! a! d-sale, v’aşî cere voe, ca în puterea proverbului................ să ve iau chiar dc pe acum drept o bună cunoştinţă. Soreau u. Cu cea ma! mare plăcere. Colonelul. Ve mulţumesc, (scote şi-i oferă o ţigară). Fumaţî ?. Soreanu. Da Maiorule, însă nu sciu dacă aicî?.. Colonelul. Oh I .. nu face nimic, gazda îm! cundsce deprinderile mele de soldat şi de aceea am voe deplină Soreanu. Dacă e aşa, primesc (ia o ţigară). Ve mulţumesc (aparte,
— 59 —
pc când arde chibritul). De nu mă înşel, mi se pare ca ma iorul ăsta e un om cum se cade. (furadzâ) Colonelul. Cum găsesc! ţigările ?. . le-am cumpărat de la Nicopoli. Soream/. A ! . veniţi de peste Dunăre, d-nule Maior ? Colonelul, (oftând) Da, d-nule. Soreanu. Eată un da, care vă face multă ondre, a dori răsboiul este cea maî mare laudă pentru un militar. Colonelul. Nu doresc şi nic! îm! pare rău că am părăsit câmpul de luptă, ci sunt mâhnit din pricina însărcinării ce am a îndeplini aici. Oh ! . cea maî amară, cea ma! grea!... Soream/. Ce vrei se zic! ?.. Colonelul. Am venit într’adins de acolo, ca să vestesc d-neî Costin, nenorocita întămplare . . . cum nu ţi-a spus nimic ?. . Soreanu. Nimic . . . am vorbit numai cu Marioara. Colonelul Marioara nu scie âncă nimic, ea iubea atât de mult pe bietul Colonel.
1
Go —
Soreanu. Bine
şi ? Colonelul, (cu un aer mâhnit).
Ei ?. . da aşa este ... o mare nenorocire Colonelul a fost rănit de un glonţu pe la sferşitul bătăliei, de la Rahova. Sorea nu. Colonelul Costin ? Colonelul. Da, vechiul şi bunul meu camarad. Trei zile dupe rănire, cu t6te îngrijirile ndstre . . . sărmanul meu prieten (suspinând) nenorocitul . . . Costin ... a murit! . . . Soreanu. (mâhnit), Cum se p6te
t
bietul Colonel!
Colonelul, (i parte imitându-1) Cum se p6te ! . . bietul Colonel 1 Eată tot pănegiricu meu ! ... cu t6te acestea d-nule diplomat de-acum te am în mână. Soreanu. Dar d-na Costin ce a făcut ? ce a zis ? . . . Colonelul. înţelegi, că cele de ’ntâi momente au fost îngrozitdre . . . lacrimi . . . ţipete . . . atacuri de nerve, în sferşit tot ce se obiclnuesce la asemenea ocaziunî . . . Am lăsat şi eu să tr£că furtuna şi ducând-o binişor până în camera eî. am rugat-o să se linisc^scă.
i
bi
Sorea nu. Biata Femee ... cu greu are să se mângâe de acostă nenorocire ! Colonelul. Hm !.. femeile !. . Soreonu. Oh ! . . d-na Costin, îşi iubea fdrte mult bărbatul. Colonelul, (privindu-l lung). Forte mult ! Soreanu. Negreşit. Colonelul. Atunci îl va plânge câteva zile şi o să-i tr£că. Soreanu. Ah! Maiorule nu se cade să vorbesc! astfel. Colonelul. P6te că trec întru cât-va peste măsura obicinuită, însă fii sigur că experienţa mea nu me prea înş61ă. Femeile sunt ca şi popdrele nestatornice şi caprici6se . . . Regele a murit, să trădscă Regele ! . . bărbatu meu a murit, să tră^scă bărbatu-meu ! Soreanu. Bietele femei, cât le nedreptăţesc! ! O veduvă însă nu se pdte gândi la măritişu aşa de grabă, cum spui d-nia ta Colonelul. Şi de ce nu ?
■
— 62 —
Soreau u. Fiind-că pentru densele, căsătoria nu maî pdte avea acel misterios farmec : curioşi tatea. Colonelul. Uiţî însă, aceea ce se numesce a doua natură; deprinderea. Soreanu. Aşa dar crezi că .
.
Colonelul. (tăindu-I vorba).
Cred că, orî şi ce femee îndată ce este liberă, nu gândesce la nimic alta decăt a-şî înlănţui drăşî libertatea, maî cu s6mă când un tânăr frumuşel, de spirit, plăcut .. i-ar cânta pe tdte tonurile : ah ! te iubesc, ah ! de ce nu escî liberă?.. pentru ce nu-mî poţi fi soţie? . . . Te văd scumpul meu domn că mă cam privesc! cu mirare, şi cu tdte acestea nimic maî simplu. Elisa scria bărbatului său fdrte des şi maî în totdăuna numele d-tale se găsea în scrisorile eî. Bietul Colonel nu avea nici măcar o umbră de bănuăla, ba âncă de multe orî îmi vorbea despre d-ta ca de un bun şi adevărat prieten, cu care ar fi fost fericit să facă cunoscinţă şi să trăăscă! . Ce vrei, bărbaţii sunt toţi la un fel. .ah!. . d-le Sorănu de acum aî o nobilă însărcinare, aceea de a mângâia pe o femee tristă, de a o face să uite scumpele-i epolete, de a-î crea în sfârşit o existenţă mult maî dulce decât cea d’ăntăî. Soreau u. Acăsta va fi fdrte cu anevoe.
- 63 -
•
Colonelul (stringendu-I raăna). Iţi mulţumesc pentru umbra prietenului meu ; dar nu • cred să fii convins despre ceea ce zici .. . pentru că de !... o... veduvă!... Me rog... gănditu-te-aî vr’odatăla ceea ce vrea să zică o văduvă !.. P6te că nu !.. Un om ordinar s’ar teme de-o văduvă şi ar fugi de densa; pe când un om inteligent ca d-ta, o consideră ca un puternic îndemn de a o cundsce mai bine. Ce e drept, a face să se uite trecutul, câtă bucurie, câtă fericire, e mal mult decăt o învingere, e un adevărat triumf! (dupii o pausă). Ce zici? nu esc! de părerea mea ?.. Sorea nu.
D’impotrivă .. numai. .. Colonelul. Dar căsătoria te înspăimântă ? Soreau u. Sâ-ţî spun drept, nu m’am gândit nici odată, cu din adinsul la densa. Colonelul. Eram sigur de acesta. Aî să te gândesc! ânsă şi să me crez!, aî să fi! fericit, fără de voe. Ce plăceri liniscite, pe care din nenorocire, mulţi oameni nu le cunoscu. La no! d-le.. . lumea ia tdte lucrurile în rîs, p6n£ chiar şi dulceaţa linişte! casnice .. d-ta însă, care a! un spirit înalt şi o judecată... în afară de cercul strâns al ironie! şi al banalităţeî lumesc!, veî urma calea pe care te va călăuzi simţimântul nobil şi curat de care esc! coprins şi fiind-că aî o datorie de îndeplinit, o ve! îndeplini-o nu este aşa?
1
— 64 —
Soreanu. Dă-mî voe, o datorie ?... cuventul e prea tare. Colonelul. Şi-l menţin, cu t6te acestea ! căci de! când cine-va a zis unei femei că o iubesce 5 şi când ea a respuns iubesce-md, datoria unui om de inimă, este de a se căsători cu acea femee, dacă pdte să o facă. Sovecin u. Dar d-na Costin nu mi-a zis nici odată: iubesce-me! Colonelul (a parte). Atât ar mai fi lipsit! (tare). Dacă nu ţi-a zis, te-a lăsat, cel puţin, să înţelegi că avea de gând sa o zică, şi acum mai ales, când nu mai e nici o piedică pentru acesta, are să ţi-o zică fără îndoială. Vezi dar că ondrea d-tale e legată pentru tot-d’auna către densa. Soreanu. Cum ondrea ?.. d-nule Maior me iartă dar exagerezi! lucrurile aşa de mult ! Colonelul. Nici de cum, mdrtea Colonelului îţi deschide un orizont fără de margini, aedstă nenorocire este o fericire pentru d-ta. Soreanu. O fericire !.. dă-mî voe să-ţi spun Maiorule, că cuventul e aspru. Colonelul. Pentru bietul Costin! Ce vrei Pdte că-ţî par prea
— 6s —
sceptic... însă te rog... nu te supCra, căci nu e vina mea, meseria de soldat m’a făcut atât de positivist. Aşa de exemplu, gldnţele duşmanului rărescu rândurile ndstre, noi ne plângem camarazii perduţî, însă ne bucurăm şi de înaintarea ce ne aşteptă. Fă şi d-ta ca noi, bine-cuvint^ză mdrtea Colonelului care-ţi dă o femee frumdsă şi plină de daruri scumpe, aceea-ce crede-mg, preţuesce mal mult de cât un grad milităresc. Soreanu (cu capul plecat pe mâni după ce a ascultat îl ridică). Esc! însurat Maiorule ? Colonelul (muşcându-şî buza ca să nu rîză). Nu d-le Soreanu . . (ascultând). Tăcere., iată gazda... Sore&nu (sculându-se). Atunci m£ duc. Colonelul. De ce ?. faci r£u să pleci tocmai acum, stal te rog, lasă că pun eu cuvent pentru d-ta. Soreanu. De ce să te superi, voi veni mâne ; e mal cuviincios. Colonelul (a parte). Amoraşul nostru a început să bată din aripi (.are). Nu pleca te rog, stal aici, căci am nevoe de d-ta. (Elisa intră prin drdpta îmbrăcată în negru).
Scena IX. Aceiaşi, Elisa. Colonelul (apropiindu-se de Elisa la al doile-a plan vorbindu-I încet) Ia un aer trist fdrte.
— 66 Elisa (încet). Pentru ce ?
Colonelul.
Pentru Soreanu. Elisa. Ce fel ? nu înţeleg. Colonelul. Al uitat învoiala ndstrâ. Fâ-te că escî mâhnită, alt-fel m’aî împotrivi. (Elisa ia un aer trist). Aşa, fdrte bine, (raerge spre Soreanu în fuţa scenei). D-nule, d-na Costin te l*6gă Să remâî, o doresce chiar şi-ţî mulţumesce. Soreanu (cu un aer de circumstanţă). In adevăr d-nă, am aflat nenorocirea ce vi s’a întâmplat, (Elisa merge spre planul ăntăiu). Colonelul (la stânga el, încet). Nu te mira de ce*ţi va spune şi răspunde. Elisa (încet). Ce să răspund ? Colonelul. Ce vel vrea. Elisa (lui Soreanu). Iţi mulţumesc de bunăvoinţă ce ai (către Colonel încet) Pentru ce ? Colonelul (asemenea), Pentru durerea mea. Elisa (Iul Soreanu). Pentru durerea mea.
— 67 — Colonelul (încet lui Soreanu). Biata femee, cât e de mişcată! Soreanu (încet Colonelului). Socotesc că ar fi mal bine să mă retrag, (către Elba). Intr’un asemenea moment, înţeleg că trebue să aveţî nevoe de singurătate, mal ales că Maiorul . . . Elisa (mişcată). Maiorul ? .
. Colonelul (încet).
Maiorul sunt eu. Soreanu (Elisei). Are să vă vorb<$scă, despre densul Elisa (cu mirare). Densul ? - . Cine ? Colonelul (încet Elisei). Tot eu. Soreanu (Elisei). Şi să vă spună ce a zis şi ce a făcut în cele din urmă momente. (Elisa privesce cu mirare la nmSndol). Colonelul (încet Elisei). Am murit! Elisa (se uită la Colonel cât-va apoi ia un aer trist). Scumpul meu domn, Maiorul care-mî vorbesce în nu mele bărbatului meu şi pe care dar trebue să-l ascult
1
— 68 m’a sfătuit să nu r.Smân singură în mijlocul dureri! mele şi maî cu sbmâ să nu îndepărtezi! pe amici! ce! adevăraţi, care au bunătatea să împartă durerea cu mine. Remâi dar, te rog . . • Soveanu (închinându-se). Sunt la ordinele d-vbstră. Colonelul Forte bine! Acum d-nă, fiind-că d-nul Sorbnu este atât de bun, a v6 ţine de urît, îm! veţi da voe să me duc în gră dină (Elisa face semn din cap că da). La revedere d-nule, şi îmi pare bine de cunoscinţă. (se strîngu de mână, Col. ese prin stânga). Scena X. Aceiaşi afară de Colonel Soveanu (a parte, pe când Elisa aşeza nişte liârtiî pe masă). Datorie, onbre, căsătorie ?. . cum m£ ducea Maiorul cela ! Pe onbrea mea, te trimite la cununie cu sabia în coste (privind pe Elisa). Să aibă bre dreptate ? . . Elisa îmi pare liniştită de tot, nenorocirea să-i fie ore mai puţin grea de cât gândeam ? Elisa (se pune pe canapea). Nu zici nimic, d-nule Soreanu ? Soveanu. Ce vrei să zic, d-nă ? Situaţiunea în care te afli este atât de durerbsă şi de neaşteptată pentru mine, încât sunt cu totul sdrobit.
— 69 —
Eli sa. Adevărat?. . şi cu t6te acestea încă odată îţî-spun, că am trebuinţă de prieteni şi de compătimire. Soreanu. Aşa este, insă te-aî gândit că sunt une-orî situaţiunî nevinovate şi leale, pe care o neprevăzută întămplare ]e pote schimba cu desăvârşire ? Una dintre aceste situaţiunî este şi a ndstră. Elisa. Nu te înţeleg, . . ce vrei să zici ? Soreanu (aşezându-se pe un fotoliu). Binevocsce a mă asculta puţin. Să nu ne facem ilusiuni d-nă, lumea este rea şi pismaşă. Păne acum, nimic n’a făcut-o să cate la noî, dar înţelegi că mdrtea Colonelului va schimba fdrte mult acestă stare de lucruri. Par’că auzimu zicendii'Se : «Sciţi că Elisa Costin a rămas văduvă? Aşa ?! Biata femee, ce tristă trebue să fie ! Da ; însă din fericire şi-a găsit o mângâere. Ce spui ? . . Cum ? Pe cine ? . . Pe Nicu Soreanu ? . . Tenărul diplomat ? . . Tocmai. Bietul Colonel! . . » lată pentru ce, eu trebue să plec de aici. Elisa. D-nule Soreanu, îţi mulţumesc de dovada de stimă, ce mi-aî dat acum, însă de ce nu vreî să zici că . . . tari amendoî de conştiinţa posiţiuniî ndstre, ar fi o datorie chiar să nu ne tememu de vorbele lumii?
— 7° — Soreanu. Crede-mS d-nă, că avem d’impotrivă datoria de a face ca aceste vorbe să nu ajungă până la noi şi să nu ne atingă. Numai Dumnezeu scie aceea ce sufer din cauza acestei despărţiri, însă plecând te voiu lăsa fără de pată şi conştiinţa mea pe deplin mulţumită, va căuta să’ml aline durerea pricinuită de jertfa ce fac! Elisa (a parte). Bietul băiat! E foarte bine aceia ce-mi spune... (duPc0 pausa). Jocul e primejdios. însă am să-l încerc, (tare) Sciî că purtarea d-tale este fdrte frumdsă? Soreanu. Oh ! d-nă. Eli sa. Da, foarte frumoasă şi merită resplată. (pausă) De acum înainte, sunt singură stăpână pe viaţa mea şi deci îţi zic, din tdtă inima : remâi cu mine, te rog... o voiu!... Soreanu (a parte). Aici morţii se duc mai repede,, de cât cei din baladă (tare). Dar lumea ce va zice? Elisa. Lumea nu va lua în reu înţeles purtarea d-tale de cât dacă o vom voi noî, căci ea ori cât de bănuitdre ar fi> afecţiunile curate o subjugă. Acele ce-mi spuseşi acum, îmi dovedescu că ai uitat unele din ideile ce aveai mai nainte. Intie noî de azi încolo numai un simţiment pdte şi se cuvine să r6mâe : amiciţia.
— 7i —
So reţinu. Ce urît cuvânt, cu tot numele bun ce are ! Elisa. Vrea să zică şi d-ta esc! ca toată lumea ? So reţinu. Toată lumea are mal mult spirit de cât mine. a zis Voltaire, şi a avut dreptate. Elisa. Cu toate acestea, Voltaire s’a mulţumit numai cu ami ciţia lui Ninon de Lenclos. de şi nu era măritată. Soreanu. Da, de cât el avea 18 ani şi Ninon 70 Elisti. Prin urmare nu’mî primesc! propunerea ? Soreanu. Ba nu, o primesc însă cu o restricţiune. Elisa. Esc! ingrat ca toţi bărbaţii....1 Soreanu. Zici aşa, pentru că nu me cunosc! şi me judeci râu. Elisa Nici de cum, ci fiind-că te îndemn a primi amiciţia mea, fără de nici o restricţiune şi pentru că’mî vine fdrte greu vâzend că mi-o înlăturezî.
— 72 —
Soreau u. Esc! prea bună. Elisa. Vel vedea, cât de dulce va fi această legătură d’intre noi! Amiciţia este simţimentul cel mai curat şi maî nevi novat. Câte lucruri se pot spune, câte se pot îndrepta! Inima ţi se deschide cu mal multă plăcere către un prieten. El scie şi are dreptate a sci totul. Afară de aceasta deosebirea gusturilor şi a scopurilor, nu pricinuescu nici o gândire vicleană în cât o ast-fel de legătură este veclnică. Mănile ce se unescu frăţesce într’un asemenea cas, potîi să stea pentru tot-d’auna unele într’altele. lată mâna mea; ţi-o întind prietenesce. din t6tă inima. Soreau u Şi eu o primesc cu bucurie ; cu tdte acestea mi se pare că.... Elisa. Se vede că vrei să’ţ! cad în genunchi ca să primesc!? Sorea nu (sculăndu-se) D-nă, de acum înainte aicea voiu să mor ! Elisa. Iţi mulţumesc din suflet şi spre a-ţ! da o dovadă des pre recunosciinţa mea, vei sci că de azi înainte casa aceasta este ca şi a d-tale. (pausă) Du-te acum de mal ţine de urît Maiorului, căci am nevoe de repaos şi de linisce. La revedere.
— 73 —
Soreiinil (plecăndu-se să-î sărute rnănn, Elisa i-o trage şi se scdlă). La revedere d-nă (aparte îndreptăndu-se spre fund). La ce dracu a murit tocmai acum Colonelul! Atăt mai r£u pentru dansul (ese). Elisa (singură). Am câştigat dragul meu Costin ! N’aî să mai mergi de acum înainte la rSboiu ! Imî pare r£u însă de bietul Soreanu căci s’a purtat foarte bine. Dar ce nu facem noi femeile pentru bărbaţi ! Scena XI Elisa, Colonelul. Colonelul, (intrănd prin stănga). Heî despărţirea a fost duioasă ? Elisa. Dragă Costine iată răspunsul, ia o coală de hârtie, un condeiu şi scrie. Colonelul. Cuî?
Elisa.
Ministrului de resboiu. Datoriile de joc se plătescu îndată şi cinstit. D-nul Soreanu nu pleacă, prin urmare dă-ţî demisia. Colonelul. Me iartă, datoriile de joc se plătescu în termen de 24 de 6re, deci mal am vreme. Să vede că l’aî fermecat ?
- 74 — Elise. Se p6te, cu t<5te ca ar trebui să fiu supărată pe d-ta. Colonelul. Pentru ce...? glumesc! negreşit. Elisa. Nic! de cum. Firesce, a înşela pe Soreanu, a-ţî schimba numele, a te face să trec! drept mort, şi a mg sili să fiu părtaşă la tdte aceste minciuni ?. In adevăr esc! foarte dibaciu, .căci după cum prea bine ţi-a! fost în chipuit, Soreanu mî-a mărturisit că vrea să plece, însă eu nu am primit această jertfă şi. .. nu va pleca. Colonelul (muşcăndu-şl mustaţa). Şi ce i-aî spus pentru ca să’ş! schimbe hotărîrea ? Elisa. L’am rugat să rămănemu bun! prieten! şi nimic maî mult, făcăndu-1 să înţeldgă că aceasta este singura le gătură ce p6te exista între noî. Colonelul. lată o idee care nu putea să se nască de căt în creeriî uneî femeî oneste ca tine. Pentru ce ?
Elisa.
Colonelul Apoî cum socotesc! că Soreanu va fi atăt de nepri ceput în căt să creadă că o asemenea legătură vă va putea uni, cănd zic! că te iubesce şi cănd ştie că esc! veduvă.
— 75 — Elisa. Remăne, pentru că primesce alt-fel ar pleca. Colonelul. Fii sigură că Soreanu tem6ndu-se de primejdiile vii toare este p6te pe cale de a se depărta de densele. jClisa.
Nici de cum El nu se teme de nimic, nu va pleca şi d-ta nu vel rnaî fi Colonel.
Scena XII. Aceiaşi\ Marioara Marioara (aducând jurnale). Iată Monitorul şi cele-l’alte jurnale. Colonelul Pune-le pe masă. Elisa (lângă, masă cu condeiul în mână). Costine, fii jucător cinstit şi plătesce.... ţine condeiu şi scrie Ministrului. Colonelul îndată, îndată, (Marioarei). Unde-î d-nul Soreanu? Marioara. D-nul Soreanu a plecat. Elisa (repede). Ce zici ?...
/
— 7& —
Marioara D-nul Soreanu a plecat călare. Colonelul. I-Ia! Ha! Ha! Asta-î mai mult de căt o retragere,e O adevărată fugă. (Marioara ese, către Elisa care se îndreptă spre feresira). Kî, nu te înduioşa dragă, voind să mă baţi, ai perdut lupta. Elisa, (după căt-va timp privind pe ferăstră cu bucurie).
A !... eram sigură... Iată d-nul Soreanu, se întdrce în fuga mare.... acum ce mai zid eroule ? Colonelul Zic că maî e vreme penă de-sără şi că ar fi bine să mă laşi singur cu prietenul d-tale. Elisa Cu plăcere, maî ales că trebue să’m! joc rolul meu de văduvă cum se cuvine.... la revedere ! (rîde tare eşind prin drâpta).
Scena XIII. Colonelul, Soreanu. Soreanu (intră prin fund, Colonelul e lăngă masă citind un jurnal).
\Te căutam d-nule Maior şi îndreptăndu-mă dupe gla sul Marioareî am intrat aici. Colonelul Ce fel glasul Marioareî?
i
— 77 ~
Soreanu. Negreşit nu a eşit ea de aici acum ? Colonelul Nu, era d-na Costin, s’a dus să maî plângă. Soreanu (a parte). Ce fel Elisa?.... Ea să fi rîs ast-fel, ce vrea să zică asta?... (tare către Colonel care se primbla). Dar ce a! Maiorule ? Colonelul Sunt cam surprins de întdrcerea d-tale fiind-că Marioara ’mî spusese că plecaseşi. Se vede că lacrămile vă duve! nu te maî înspăimentă. Soreanu Drept să’ţî spun, foarte bine aî zis, trebue să-l plângă şi pe bietul Colonel căte-va zile ş’apoî.... Colonelul (răpede). Apoi.. . . Soreanu. Apoi scumpul meu Maior, datoria, ondrea dupe cum singur ’mî-aî zis, aii să’mî arete calea ce trebue să urmezu. Colonelul Calea Primăriei. Soreanu. Şi a Bisericeî, tocmai ! (Col. se primblă nerăbdător), Dar ce ai ?.... Colonelul Nimic, nimic, hotărîrea ce aî luat me încântă, şi fiind-
- 78 că ai să te însori, sunt atăt de mulţumit în căt am sa beu în sănătatea.... Soreanu (întrerupăndu-l). Nunţii mele.
i
Colonelul
Aşa dar, te-aî hotănt ? (sună, Marioara intră 61 vorbesce încet) Sorea nn. Cu desăvârşire... sciî că adineaori îţi spuneam că Elisa încă nu’mî zisese că me iubesce, acum a făcut maî mult de căt atăta ’mî-a dovedit.... Colonelul Ţi-a dovedit ?. (intră Marioara. care aduce o tavă cu doug pahare şi o sticlă de Madeira). Soreanu. Da, ’mî-a dovedit şi sciî cum ; îndemn£ndu-me să remănemii buni prieteni. înţelegi fdrte bine ce vrea să zică prietenia cu o femee ca densa, e cea mai gingaşă prefaţă a amorului. Este nu al'femeilor care au de gând să zic&da. Colonelul (turnând vin în pahare). Cate O-dată. (se pune pe scaun). Soreanu întotdeauna, şi apoi maî am şi alte dovezi fdrte convingetdre. Colonelul Care ? Soreanu Maiorule, îmi cei prea mult. (Colonelul raototolesce Monitorulj Ia sama că o să rupi jurnalul.
— 79 — Colonelul (privind jurnalul şi svârlindu-1 pe masă).
Apoi. SoreauU (i jurnalul îşi aruncă ochii pe dânsul faţa ia se lumindză de bucurie, îl pune în buzunar, a parte).
Aşa merge treaba?! Apoi lasă pe mine, dragă Maiorule (lîire cic cnind paharul). In Sănătatea bietului Colonel! (Colonelul bea repede Soreanu privesce portretul Elisei). Ce frumbsă e, ce per, ce ochi, ce înfăţişare nobilă şi modestă. Colonelul Da, reposatul avea gust. Soreanu Dovadă Madeira ac6sta, care e minunată. Colonelul Reposatuluî eî plăceau lucrurile bune. Soreanu Avea dreptate. Un om neînsurat mănâncă pe unde apucă, pe cănd . . . Colonelul (taindu-i vorba). Pe cănd cel căsătorit se pune în fiecare zi la aceeaşi masă şi înaintea aceleiaşi femei Soreanu Ce viaţă dulce, nici o osten61a, nici o emoţiune, tot-dea-una repausul, liniştea deplină, albastrul cel mal curat ca cerul Italiei, dimineaţa un surîs. Colonelul Obicinuit.
So — Soreanu Apoi o sărutare; Colonelul Reglementară. Soreanu Ziua o preumblare. Colonelul In tot-dea-una aceeaşi. Soreanu Ori vre o visită ! Colonelul Necontenit la aceleaşi persoane. Soreanu Ce lucru minunat!. nu mal simţi că esc! om. Colonelul Ci automat. Soreanu Se p6te Maiorule; însă un automat pus în mişcare de către fericire. Viaţa curge uşor alăturea cu femeea ce iubesc!, încăt uiţi că betrăneţa se apropie . . . Colonelul Da, fiind-că părul cel alb pe care-1 găsesc! diminua în capul tău îl găsesc! săra şi în capul femeeî. Soreanu Aşa se înrădăcinează iubirea în dmenî, tdte lucrurile mergu astfel ...
— Si _
Ilusiunile care fugu
Colonelul . . Sorea,nu
Monomaniile ce se născu . . . Colonelul Sbărciturile ce ne încreţescu Soreanu Aşa e legea natureî! . . Ea însă, nu te împedică să ajungi liniştit la capitul vieţiî. Colonelul Fără să bagi de sdmă că aî trăit pe socoteala altuia, că al mers ca într’un balon, find-că nu aî simţit cum te ducea! înainte. Soreanu Ba nici-de-cum, căci fericirea ce te însoţesce, îţi pbte da în totdeauna adevărata măsură a vieţii. Colonelul Cu tbte acestea, odată însurat, trebue de multe ori să te lepezi pdnd şi de cariera ce înbrăţişezî ale căreia cerinţî nu se potrivescu pdte cu noua-ţî posiţiune. Gănditute-aî la acdsta ? . . . Firesce, nu pot! să-ţî laşi nevasta ca să te duci în fundul lumii ca soldat orî ca diplomat. Eacă colonelul Costin a vrut să facă şi una şi alta, dar, Soreanu ftăindu-I. vorba). Dar a murit . . . ah ! . Maiorule, ce fericire să fii ur maşul unui om ale căruia greşeli le cunoscî. Nimic 6
— Sa —
ma! lesne de căt a te feri de densele. Eu sunt încredinţat că succedend răposatului Colonel, voiu scî să-mî fac o adevărată poemă de iubire şi de fericire casnică. (ciocnind paharul). In sănătatea d-tale d-nule Maior, Colonelul (furios). Intr’a d-tale d-nule (a parte)- Am perdut rămăşagul însă îl voiu ucide. Soreanu (urmănd şi făcându-se că nu înţelege turburarea Colonelului). Ast-fel dar, fiind-că ţi-am dovedit că înţeleg tot ca d-ta dulc^ţa căsătoriei şi datoriile omului însurat, aş dori să vorbesc cu d-na Costin în faţa d-tale. (ascultând). Ah ! Eat-o ! Ascultă şi te bucură ! (se duce spre uşa din dr^pta pe care intră Elisa). Scena XIV. Aceiaşi, Elisa mai pe urmă Marioara. Soreanu (în faţa Elisei) D-nă îmi este peste putinţă a-mî mai stăpeni inima, Amiciţia ce mi-aî oferit este un chin grozav. D-nul Maior, fratele de arme al soţului D-tate, m’a făcut să ’nţeleg acesta, arăt6ndu-mî şi desvălindu-mî puterea amorului meu. Da, Maiorule, nu te îndoi un singur minut, iau în faţa d-tale însărcinarea solemnă de a face pe d-na Costin să uite pănă şi chiar amintirea gloriosului ostaşii pe care îl plânge astăzi. A face să se uite trecutul, câtă bucurie, ce triumf, pentru o inimă iubitdre I Regele a murit,
- «3 -
trăiască Regele, bărbatul sâu a murit, trăiască bărbatul s6u ! • • (cade ’n genunchi). Ah! . . Eliso! . . Te iubesc! Colonelul (furios). Asta-I prea mult! Sorea,nu (sculăndu-se şi abia stipCnindu-se de a nu rîde, a parte).
In sferşit! . . (tare). Ce zici Maiorule? Colonelul Zic d-nule, că o ast-fel de mărturisire înaintea mea, cel mai bun prieten al . . . Soreau u. Dar de vreme ce a murit . . . Elisa Negreşit ... de vreme ce-a murit . . . Colonelul Ei! . D6mnă! . destulă comedie, (cătră Soreanu). D-nule Soreanu, sunt Colonelul Costin ! Soreanu Peste putinţă! Colonelul (cu ameninţare). Domnule!
Soreanu
Negreşit. Menţin ca şi d-ta adineaori, ceea ce zic ! Este peste putinţă să fii Colonelul Costin, de vreme ce în Monitorul de astăzi, pe care din întâmplare, mi-am aruncat ochii. (sc<5te jurnalul din buzunar). Am citit un decret prin care esc! înălţat la gradul de general.
- 84 Colonelul (sumând). Ce fel ? . . atunci dar sciaî că . . . Soreanu (tăindu-I vorba). Da scieam că rîd^ţî de mine. Elisa Eartă-mă d-nule Soreanu era un rămăşag, m’aî făcut să câştig, n’o să uit nici-o-dată. (Mari oara intră). Marioara (către Soreanu). D-nule Soreanu, leciorul d-voastră ve vestesce că tră sura este gata şi v£ aşteptă la pdrtă de-o jumătate de cias. Colonelul Ha! ha! ha! . De o jumătate de cias ? . . Prin urmare d-nul Soreanu nu cunoscea încă înşelăciunea ndstră, şi poruncise să-î fie trăsura gata. Acum înţeleg de ce ple case călare adin^orî, ce zici dragă Eliso ? Soreanu. Oh! . . Ve jur d-nă, că era să me întorc! Colonelul Nici că ne îndoimu despre acesta! Haide căletorie bună d-nule Soreanu şi te grăbesce să nu porn^scă trenul fără d-ta.............. (Soreanu ese urmat de Marioara salutănd prin fund). Colonelul (către Elisa).
Eî! Ce mai zici acum ? Aşa e că av6m dreptate? . . (se apropie de dânsa şi-l in mănile).
- 85 Elisa, (tristă). Da, am înţeles ... şi am perrîut. (privindu-l dulce) Tu însă me iubesc! ? 1 . . . Colonelul (sărutănd-o) Dacă te iubesc?! Memaî întreb!? Nu te măhni însă de ceea ce ţi se întâmplă, fiind-că tot tu a! câştigat . . . (Elisa îl privesce duios). Im! voiu ţine cuvântul, însă dup6 r6sboiu! • (îl sărută măna.) (Cortina cade).
PRIBEAGUL Comedie întfun act.
.............................. .... Suntem ţfiranl Nu vindemu ţara nostră, nici cugetul pe bani V. Alexandri—Despot-Vodă.
PERSONELE: Moş Bucur Pârcălabul . . . 60 ani D-nu Petre llelescu Ileana fiica sa 18 » D-na Ar. Romanescu Daniil Pribeagul 40 » D-nu Gr. Manolescu Dascălul Brânduşă .... 40 » » St. Iulian Florea Dorobanţid 26 » » C. Nottava Maria, mătuşa lui 30 » D-ra A. Uănescu Un sergent de călăraşi . . .25 » D-nu G. Costescu Teranii—Călăraşi. Scena se petrece în munţi, în zilele noastre. Jucată pentru prima oră pe scena Teatrului Naţional în sera de 8 Iannarie 1879.
■
(Teatrul înfăţişezi o odae mare, în casa unul om cu clare de mănă. — Uşă mare în fund dănd într’o grădină. — Mal în fund se vede pdrta curţii între doi plopi. înăuntrul odăii fenîstră la planul ănteiu, în drepta; uşă în drepta şi în stănga, planul al doilea. — O masă mare de lemn învelită cu pănză albă, în stănga patru scaune de lemn îm prejur, în drepta o masă mică lingă o laviţă învelită cu scdrţă. In colţul din stănga gura unei vetre, pe breul căreia sunt înşirate farfurii de plumb şi de păment. — In colţul din drepta o cdrdă cu prosdpe cu sute. Intre uşa şi fer^stra din drepta. o ladă mare cu velinţe).
Scena I. Moş Bucur— Măria Moş Bucur (şede găndind la ferestră).
(A parte-) Cum me frămentă gândul! (tare). Şi zici că o să vie. Şi dascălul Brânduşă şi Florea azi, Mărie? Măriei (lengă masa mare lucrănd la un ştergar).
Aşa mi-au zis, cumetre. Bucur (mergend încet la ferestră spre masă, se pune pe scaur).
Imî pare c’a şezut Florea, mai mult ca în trecut 1 La t£rg acuma
— 90 -
Ma,ria. In 6ste, slujba este la rănd ea mai ’nainte, Odihna mal pe urmă. — Nu’ţî mai aduci aminte ? Bucur. In vremea mea cumătră, era alt-fel; acum Trei zile esc! acasă şi două-zecî pe drum. Şi cănd a fost l’adică, 6 scie fie-cine, N'am dat nici ţăra ndstră nici cinstea de ruşine. Oştănul cel de astăzi, deprins cu târgoveţi, De-a târgului ispite, cu greu îl mai desveţ!; Căci multe mreji ascunse şi multe nade are.— —De la o vreme, Florea, de pildă mi se pare Că nu’! ca altă dată, voios şi vorbitor. Cănd se întdrce acasă, ci stă tot gânditor. Din zi în zi mai serbăd, oftăză şi tănjesce, Cu noi şi cu Ileana, nici rîde, nici glumesce. Eu drept să-ţî spun, văzăndu-1 aşa m'am socotit Că p6te, lumea-î lume, să fie îndrăgit La tărg ma! sci! păcatul ! şi ca să fac cercare . . Imî vine peste mănă, a’l întreba ce are, Dar cată tu Mario, şă afli, căci ades Femeia înţelege şi ce nu’! de ’nţeles ! Maria, Moş Bucure, mă crede, să n’aî nici o ’ngrijire. Căci Florea, de şi tănăr, e bun şi blănd din fire. Şi este drept lâ suflet la cuget lămurit, Şi patimi răle n’are şi-i harnic şi cinstit ;
— 9i —
Iar pe Ileana, uite, atăta o iubeşte, In căt îi ard ti şi ochit, cu densa cănd grăesce Ş’atăt’adună ’n casă la lucruri pentru ea Frumoase şi alese, c’adesea îmi zicea : „Ah de-aş avea putere, aş smulge din cer stele, „Şi-aş face-o mândră salbă, s’o dau Ilenei meleu. Deci, Moşule, n’aî târnă, să fii încredinţat, Că dacă-1 vezi adesea gândind inourat, El căuta pe semne, vr’un chip de ’mpăciuire, A ’nsurătoriî sale, cu slujba-î din oştire. Bucur (sculând u-sej.
Frumos vorbesc!, nepdtă şi subţirel mâ iei. Femeea, zâu te face să crezi şi ce nu vrei! Dar unde e Ileana ? Muriţi (duc<2ndu-se pănă în fund).
E colo în grădină, întinde nisce pănză. Bucur (gânditor în faţa scenil).
Şi grija cea haină, Îmi tot frământă pieptul! Ce râu e cănd aştepţi Să capeţi vre-un sprijin la oamenii nedrepţi ! Dar tot nu perd nădejdea, Brănduşă-i bun de gură Şi pricina mea n’are nici neam de ’ncurcătură ! Muriu (care tot timpul acesta, a scoborît scena observăndu-1).
De ce tot stai pe gânduri, Moş Bucure ? ce aî ? (luăndu l de mănă şi punfindu-1 pe scaun lăngă masa cea mică).
Stai colea; altă dată ţii minte îmi spuneai
— 92 —
Tot păsul şi nevoia. Increde-te în mine. Nu e cum-va de Florea, că măhniciunea-ţî vine? Mai sciî ceva de densul ? Atunci te rog să’mî spui ; Căci de la mdrtea sor’meî eu sunt ca mama lui. Bucur. Acuma despre densul nimic nu mă mai dore, M’a! lecuit cu vorba, ce-aî spus adinedre. (grav).
Dar am, măre cumătră, colea un duşman foc Ce-mî mistue odihna şi gândul la un loc. Si mă muncesce aprig şi firea mi-o preface ; In căt de zece zile, nici că mal aflu pace Şi-mi este greu de viaţă, me crede, draga mea! Maria, Ca să-ţi alin durerea, voiţi face ce vei vrea. Bucur. Acum trei ani, ţi! minte, că mi-am văndut ogorul Şi viile şi mdra, se ’mpac neguţătorul Care-mi făcuse bine cu bani şi mi-am oprit, O mica rămăşiţă, cu care am chibzuit, Din nou să ’ncerc norocul rescumpărănd averea Rămasă de la tata; dar mi s’a frănt puterea. Căci paguba vrăjmaşă, păndindu-mă în drum : S’a năpustit asupră-mi şi m’a lăsat acum, —Atăt a fost urgia dărăpănăriî sale— Să ies la bătrâneţe, a ’ntinde măna ’n cale La omeni. Casa asta, livada dintre vil
— 93 —
Şl-o sfdră de moşie, le-am fost dat chezăşii Să pot găsi mijldce, de-a merge înainte, pe Daniil Pribeagul, sciindu-1 om cu minte, L’am fost luat tovarăşii să-l am de alergat încolo şi încdce; dar şi el s’a ’ncurcat Şi s’a’nglodat atăta, încăt plângea sărmanul, Când din hărţii vgzut-a că se închee anul Şi noi n’avem în casă, măcar un ban câştig. Atunci mi-a zis, în taină, că are un cârlig Cu care poate face ca nimeni să nu scie Cum am eşit la capet, cu cea negustorie. Eu l’am lăsat să facă, cu cinste negreşit Ce-o crede el mal bine. Ma,ria. Prea bine-aî chibzuit Şi ce-a făcut Pribeagul ? Bucur Nu am nici o sciinţă Căci de atunci, se vede, i-a fost peste putinţă Să vie să-mî aducă respunsul aşteptat. Marin. N’o fi făcut nimica . . Bucur. Ori a căzut la pat De n’a mal dat pe-aicea. Dar tot ce sciu nepdtă, E c’am primit hârtie zicând că: starea-mî tdtă. Cu toba se va vinde, în tSrg de creditori!
— 9* —
—Eu am mănat, de-aicea, pe la judecători, Cu împuternicire, pe Dascălul Brânduşă; Să mârgă să le spue la totî din uşă ’n uşă Că nu este cu dreptul să-mî venză starea mea Cănd păn’ acuma ăncă, n’a dat semă de ea Tovarăşul, ce este, dator pe jumetate, Cu mine să ’mpărţdscă, a pagubei pecate. Măria.
E drept şi nu-mî e t6mă, de judecata lor. Bucur. Aşa ar fi, cănd omul n’ar fi părtinitor! Eu n’av6m chip de-a merge, nici inimă şi parte, Să aibă tot, în lume, e cel cu bani, ori carte.' Bani n’am, cât despre carte, abia ghicesc şi eu Ici colo, căte-o vorbă, precum dă Dumnezeu! Maria. E cărturar Brânduşă, n’aî grijă! Bucur. Ba mi-e t6mă, Şi 6ncă mult căci starea de care dau eu s6mă, E zestrea tetei mele şi pentru ea munceam Voind s’o las bogată. Mal bine, zeu, muream, Si me scăpăm de toate, în ziua de urgie Cend mi-am luat îndemnul să fac negustorie, (se scdlă).
Nu e menit Românul, să tragă bun folos, Decăt cu chibzuială şi cuget credincios ;
95 —
Si numai cel ce umblă, cu cinstea dor în gură, Ear pe din dos te sapă, te rdde şi te fură, Numai acela ’şl face avere, şi noroc ; Căci tdte ’s de vânzare şi lumea-i iarmaroc ! (Şe plimba, apoi se duce în fund îşi t<5rnă un pahar şi bea). Măriei (mergând la fereastră). (a parte)
Şi Florea nu mal vine şi Dascălul ’ntSrzic! (tare)
In ce zi hotărîse, la judecătorie, Mezatul să încapă ? Bucur (din fund).
Alaltăerî sau erî Nu-mî mal aduc aminte, dacă voescî s’o ceri. Hărtia-î la Ileana. Scena II. A ceiaşi—Brânduşă. Brânduşă (de-afară).
Moş Bucure, cu bine Bucur (mergând spre porta din fund).
Bine-aî venit, nepdte ! Marin Simt alergend în mine! Fiori de nerăbdare! Ce veste-o fi adus ? (grăbesce spre uşă).
— 9^ — Bucur (intrănd cu Brănduşă).
Cum aî umblat ? ce veste ? vorbitu-le-aî, le-aî spus ? Ce chibzuială dat-au? am căpătat dreptate? Brânduşă, Luaţi-mă cu ’ncetul, că vi le spun pe tdte (cătră Maria)
Bin’ te-am găsit, cumătră ! Maria Bine-aî sosit la noi. Cu zece ochi privit-am în cale-ţî. Brânduşă (vesel).
Eu cu doi M’aş mulţumi; cu ceea ce-ţî strălucescu sub gene. Bucur De dragoste vă arde acum ? nu vă e lene ? —Eu ferb de neastâmpăr şi eî se drăgostescu Atăta mai lipesce l — Brandusâ Las’ că mă pocăesc Moş Bucure, luănd*o de-grabă de soţie, (vesel)
Femeeî fă-î cu ochiul, d6r păn’ la cununie Sciî să se pdrte b'ne, c’apoî . . . dar eaca tac! — Ia ad’ o stilcă plină, cu setea să mă ’mpac Si să-mî desleg şi limba S vMaria aduce o sticlă şi trei pahare pe masa din stingă).
— 97 —
Bucur (punendu-se jos).
De-î bea, mă! vorbă lungă 0 săptămână ’ntregă, tot n’are să-ţî ajungă. Brănclusă, (închinănd).
Noroc şi voe bună 1 Bucur (ciocnind). Amin ! (bea) Acum începi ? Brânduşă, (se pune jos).
încep, dar mai ’nainte de vreî ca să pricep! Cum o să mdrgă vorba, să a! multă răbdare Şi să nu’m! faci, în trdcăt, măcar o întrebare. Bucur. Ci zi acum, odată, nu vezi că te ascult! Brânduşă (bea iar).
Iţi maî aduc! aminte deşi e cam de mult, Era o iarnă cruntă, zăpada şi cu vântul In faşe îngheţate legase tot pământul Ear gerul cel năprasnic, svârlise peste vă! Podeie nesdrăvane şi din plămâni! sâî, Prin codri! singurateci, pe calea părăsită, Sufla duşmanul mdrtea, pe firea ’ncremenită ! Şi fiarele flămânde şi corbi! osteniţi, Stau afundaţi în scorburi, de densul îngroziţi ! Pe-o astfel de urgie, un om cu sacu ’n spate Râpus de ostenâlă, la p6rtă colo bate Spunând cu glas de jale, că este rătăcit
- 9» “
Că nimenea, în casă, din sat nu i’a primit, Luăndu-1, zicea dânsul drept făcător de rele Şi părăsindu-1, prada, în voea ierneî grele ! Atunci de lăngâ vatră, scuiăndu-te, i-al zis: Ori cine-! fi, străine,— căminul e deschis— Esc! om, vin lăngă mine, la foc te încălzesce, Şi de povara vremii, aici te odihnesce. —Moş Bucure, în felul acesta i-aî vorbit. — Dar deşi scos din iarnă, străinul n’a pornit; Căci dulce e odihna şi bună—adăpostirea Sub strâşina străină, la cel ce pribegirea, Le e toâg de sprijin, ear inila ajutor. Bucur Eu l’am oprit.—Pribâgul era om muncitor Şi blănd şi harnic . . Brânduşă Nu sciii cum s’a purtat în casă; Dar sciu că azi Pribegul pe drumuri ml te lasă; Incăt, în iarna vieţii, ajuns’a-I, cum a fost El, cănd sosi la vatră-ţî—lipsit de adăpost!— Măria Te-a înşelat mişelul! Bucur Acâsta nu se p6te. Marin, Se pdte fdrte bine.
- 99 —
Bucur. De unde sciî, nepdte ? Brânduşă,. De unde sciu ? Ascultă. M’aî fost însărcinat In locul d-tale să merg a sta la sfat Cu toţi judecătorii, ce hotărîse a’ţî vinde Şi casa şi moşia. Bucur. Aşa e, Brânduşă. Cum s’ar prinde, M’am dus la fie-care, cu gănd să iscodesc Vr’un chip să stric mezatul.—Credeam să isbutesc, Spunând că astă casă, ce-au scos el în vânzare A fost în tot-deauna, limanul de scăpare, Al lumii nevoeaşe şi că pe vechiu-î prag, Al ospeţieî ănger şi-a’ntins în veci cu drag, A sale sfinte aripi, sleind c’o măngăere, A inimeî necazuri ş’a trupului durere. Le-am aretat că moşul nu-î singur vinovat, Că are un tovarăşă, că p6te-i înşelat, Că pricina nu este de căt de datorie, Că dracul te descântă, când da! vr’o chezăşie Şi că-î destul de mare dreptatea ’n ţara mea, Ca să ne-o dea şi nouă şi dracului s’o dea ! — Aşa la câte ş6pte, le-am spus, pâzind eu rândul, De la mai mic, la mare, dar nu le-am furat gândul, Nici inima cu vorba, aşa că la mezat
IOO
Mi ti-au vândut averea, ca cum ar fi suflat, Pe-o arie bogată, o oarbă vijelie ! Bucur. Cumpărătorul cine-î ? Brânduşă. Da cine alt’ să fie Decât acel cu care, odihna-i împărţit Şi ’n casă şi h. masă ca frate Pal primit ? E Daniil Pribeagul. Marin. Te-a înşelat, vezi bine! Bucur. Ba nici de cum Mario, ei m’a scăpat pe mine De orî şi ce nevoe. Ţii minte ce ţi am pus 1 Acesta e cârligul, pe care el l’a pus Plătind cu cinste totul, firesce, să mă scape. (Se scdlă). Brânduşă. Lăcusta, e menită, Moş Bucur, să se ’nddpe ; Ear cel pribeag, nu face în cale-î un popas, De cât acolo unde el simte c’a rămas — In astă lume sterpă dar plină de trufie — Un colţu ce-î e prielnic, să facă avuţie 1 Marin (sculându-se). Te-a sărăcit, hainul! Bucur Eu temă n’am de el,
IOI
Mi-e voitor de bine Bradusa (sculdndu-se) Pribeagul ?.
Un mişel 1....
Scena III. ACGiaSÎ-—Ileana (alergind din fund). Ileana, (inlrănd cu veselie). Sosesce Florea, tată ! Bucur Cum l’aî vâzut, fetică ? Ileana Eram ici în livadă (zărind pe Brânduşă). —Bine-aî venit. Bădică !— Şi căutând în zare, văzuiu viind în sat Pe Florea cu căruţa ş’acasă a intrat. llai'ia M6 duc. Veniţi la dânsul ? Bucur.
Venim şi noi îndată
(se apropie de Maria). Vezi să nu-î spui lui Florea. Maria Ileana.
Nici vorbă! Du-te tată
102
Si vin cu el degrabă. Brânduşă, (Ilenei).
Am să-l aduc -Pe sus. Şi zi ţî-e drag voinicul ? Zeu, cine-va mi-a spus Că nu-1 iubesc! atăta, pe căt el te iubesce, Si cănd la slujbă pl6că, în urmă nu-1 doresce Decăt Maria numai. Ileana,. Si crezi, ce-a! auzit? Brânduşă Firesce. Ileana. Prea crez! t6te.—Sciî tată, au sosit Nisce soldaţî, se vede că ear făcu vânătoare. Brânduşă. Eî umblă după fete, nu după căprioare. Ileano, te păzesce. Ileana Ce limbă rea maî esc!! (ia paharele după masa din stănga şi le aşeză în dulapul din fund). Bucur.
Brânduşă, despre casă să nu maî pomenesc! La nimeni, nicî luî Florea. Voesc să ved cum vine Pribeagul, ca prieten or! ca un duşman. Brânduşă. Bucur (Ilenei.)
No! mergem pân’ la Florea, de va veni cum-va, Să ’ntrebe despre mine, vr’un om. .
Bine.
103 —
Ileana. Voiu alerga Să-ţî dau de veste, tată(Bucur şi Brânduşă pornescu spre fund).
Brânduşă,. Ileano ocolosce Când veî vedea soldaţii, căci eî, Doamne feresce, Pe fetele frumdse în braţe le coprindu Şi le descântă ast-fel, căt inimile—aprindu , Apoi pe găt le fură, cu foc o sărutare Că locul stă tot roşu şi ’n veci leac nu mal are. Ileana, Am să te spun lui Florea, răutăcios ce escî. Brânduşă, (eşind). Aşa ? — Atunci ’î’oiu spune şi eu că nu-1 iubesc! (rîde).’
Ileana (de-afară). Să vil de grabă, tată. Scena IV. Ileana, (intrând în scenă).
Isteţu şi bun de glume E dascălul Brânduşă, ar face pe o lume Intrdgă Să tot rîdă.—(grijesce prin odae). Ah! bine c’a sosit, Perdusem şi răbdare şi tot.—A zăbovit
— 104 —
Acum ca nici odată ! De ce ? Mie nu-mi spune J Of! Doamne gândul aprig adesea cum te pune Să te ’ndoesci de lumea, urzită din nevoi, Ce cănd iubesc! se ’nchee, cu drag numai în do! (auzind sgomot în drdpta).
Da cine e acolo ? Scena V Ileana—Daniil Pribeagul (apărând pe pragul din dr^pta). Daniil (din pragul uşel. vesel).
Noroc şi bucurie lleano şi de grabă să-ţî joc la cununie. Ileana (întorc£ndu-se). (a parte)
(tare).
Ah ! Daniil Pribeagul.—Bine-a! venit Poftim. Si pen’ s’o ’ntdrce tata acasă
. .
Daniil (tăind vorba, punfindu-se pe scaun).
Să vorbim Ca bun! şi vechî prietini.—Moş Bucur ce mai face ? E sănătos ?—Dar Florea tot nu te lasă’n pace ? Ileana (aducăndu-I un pahar cu vin),
De cănd n’a! dat pe-aicea, se vede c’aî uitat Că-î logodit cu mine şi că-mî va fi bărbat. Daniil Ba n’am uitat copilă, dar căt am fost departe De pragul u.>?eî vdstre şi n’am maî avut parte
— 105 —
Sâ te privesc în faţă, adesea m’am găndit La tine mai cu sdmă, şi m’am adimenit, ___C’aşa zidit e omul, în sine să hrăndscă, Nesocotite gânduri şi să se ispitdscă Zadarnic, căte-o-dată, că p6te-ar fi uşor. Sâ’şî schimbe şirul vieţii, precum 6Î e pe dor !— Ileana, Nu te 'nţeleg.
fse pune jos pe laviţă). Daniil
Ascultă. Tu scii că lângă mine De-atăţia ani de zile crescut-aî tot cu bine Şi te-aî făcut frumdsă şi bună şi c’a! fost, In viaţa-mi sventurată, un dulce adăpost, Sub care tot amarul ş’a inimeî durere Le-ai şters, cu o privire, cu-o dulce măngăere; Aşa că ’ntr astă lume, din tot sufletul meu, Me închinam la tine ca şi la Dumnezeu ! (apropiindu-se). Ş’am desmerdat adesea, în visurile mele O tainică minune, cu ochi ca douS stele Cu inima duidsă cu glasul îngeresc Ce-ţî semăna, Ileano 1— oh ! Doamne ’nebunesc ! Ileana (retrăgându-se). Ce aî, te liniscesce 1 Daniil (bend). Ah ! iartă-mS, maî bine, Dar lasă-me a-ţî spune, tot ce s’ascunde ’n mine
— l og -£ng Şi tot ce m6 frământă de-atăta vreme ’n piept! Nu caut să te’ntunec!—Mi-a! spus, ş’aî avut drept Că te măriţi cu Florea. Ileana. Aşa e. Daniii N’am ce zice Aşa voesce tata. Ileana. Şi eu voesc. Daniil. Aice Te ’nşelî, şi îţi voiu spune, că nu e tot să vrei! Voinţa omendscă e ca un cuiu de tei Se sfărâmă atuncea, cănd lumea-ţî e mai dragă. Aşa e şi cu tine. Nu crede că fac şagă. Tu vre! să iei pe Florea, dar dacă el n’o vrea, Or! dacă nu ma! p6te ? — E lesne draga mea Să cauţi o femee, e greu de a o ţine Cu inimă curată, cu gândul către bine, Cu cinste şi în faptă ş’in vorbă, căci alt-fel Acela ce se ’nsdră, nu’î om, e un mişel! Ileana. Ce vre! să zic! de Florea ?—de ce aşa urgie Să-l înegrescî pe dansul şi s6-mî fac! rCu şi mie 1 Daniil. Me jur, şi me aude Ileano, cel de sus Că ceia ce-ţ! voiu spune, precum şi ce ţî-am spus
107 —
Nu e nici aiurare, nu e nici clevetire, Ci este o datorie şi o mărturisire. Ţii minte, cum că Florea, de la părinţi avea Un petec de moşie ? Scii ce*a făcut cu ea ? Căci astăzi n’o maî are. A fost amanetată Ş’apoî vândută. Ileana-. Ce fel, de asta, nici odată, Nu ne-a vorbit. Daniil. Firesce de-ce v’ar fi vorbit ? A vrut ca să ve ducă aşa pân’ la sfirşit Cu chip că te iubesce, căci tu aî zestre bună Si dacă mut e pieptul, în pungă banul sună. Ileana (indignata'. Dar unde-ţî e dovada, că este drept ce spui! Daniil. Eu nu voesc, Ileano, să fac râu nimânuî, Si dacă t6te astea, le’mpărtăşesc eu ţie, E că mâ ddre ’n suflet, de-a te vedea soţie, Acelui ce nu-I vrednic de tine, draga mea. —Că şî-a mâncat averea, o scie cine ’î vrea,— Dar asta nu-I nimica, fiind-că tu al stare. De vrei să afli însă, ce întrebuinţare Făcut-a el cu dânsa, ţî’oiu spune, că ’n oraşti Atăt de râu se pdrtă, mal râu ca un vrăşmaşii Al vieţeî lui, al cinstei, ş’al dragostiî, ce zice,
\
108 —
Că are pentru tine.—Am auzit caice, E vecinie trist şi sârbăd şi stă tot gânditor ? Tu crez! că-şi face pdte meniri de viitor, Sau că-ş! alintă’n taină, iubirea care-ţî pdrtă ? Să te ferdscă Domnul, de ast-fel vre o sdrtă.— Ileano, el atuncea găndesce, vinovat Şi pe furişi ca hoţul pe pragul ce-a prădat, La patima nebună ce ’n inimă hrănesce, Pentru-o femee dragă, cu care el trăesce In târg, din ziua ’n care s’a’ntors de la râsboî! Ileana (se sc<51ă). Minciună, nu se pdte ! Daniil (luăad-o de mănă) Cum aş veni ’ntre voi, Eu ce vâ sunt prieten, cu fapta şi cu gândul, Să vâ aduc necazuri şi să vă stric eu rândul, Din întocmirea vieţii, de n’aş fi dovedit Prin mine însu’mî tdte şi n’aş fi cântărit Şi fapta şi cuvântul. (sc<5te din sîn o hărtie). Cunosc! astă scrisdre? Ileana (după ce a văzut-o) Cunosc, a scris’o Florea! Daniil E-un zapis de vânzare A unei mori de apă, opt bol şi cinci cârlani. Ce cheltuelî făcut-a-? vâzutu-l'ai cu bani ?
— 109 —
Adusu-ţi-a el daruri ? Şî-a cumpărat în casă Ceva ? Nimic. Toţî bani, i-a numărat pe masă De faţă c’un prieten al meu, iubitei luî. Ileana, (ascunzSndu-şt faţa si fugind lângă masă să se pună pe scaun).
Taci, nu e cu putinţă ! Daniil
Lumina sdreluî Să n’o mai v6d în viaţă, de fac vr’o plăsmuire! (se apropie de ea).
Nu te mălini Ileano, o dulce fericire, Urzită pentru tine, te-aşt6ptă dacă vrei! Cănd Dumnezeu în lume, făcut’a pe femei El ie-a menit să fie frumdse iubitdre In inimă cu dorul, în ochi cu foc de s6re Şi blânde ca lumina cea tainică din zori Purtând în sin, a vieţii, ş’a dragostei comori. (Ileana face o mişcare de ferâlă) (a pa>te)
Ce bine-T să ţii minte asemenea poveşti Ce prind răsad degrabă, în inimi femeeşci . . (se pune lăngă dânsa).
Tu şciî că eu, Pribeagul, am alergat pământul De-o stea mântuitoare mănat, cum mănă ventul In mijlocul furtunei, o luntre spre uscat. Din astă lungă cale, un lucru-am înveţat : Femeea pretutindeni, şi tu esc! o femee. Ea pote să dea viaţa şi mdrte să ne dee!
i
— iio —
Tu care escî pe pragul a:estei scumpe vieţi Cu fermecări ascunse şi mândre frumuseţi. A fi stăpână ’n lume, tu singură, primesce, A celui care-ţî spune uimit că te iubesce! Şi dac’ a lui iubire, destulă nu va fi (apropiindu-se de ea)
El sufletul şi viaţa cu drag ţi le-o jertfi. Ear ca să fii mai mândră şi mai încăntătdre O bogăţie ’ntr6gă îţi sv£rle la piciore ; (cercând a o lua ’n braţe)
Căci sunt bogat Ileano, ş’al tSu, dacă voescî, Să fii a mea soţie şi dacă me iubescî 1 Ileana, (sculându-se cu grdză, se depărtdză şi vorbesce cu indignare).
Pribege, îţi perzî mintea şi ’n 6rba-ţi aiurare Cuvântul t6u şi fapta m&sura nu mai are. Daniil (intinzfind mănele). Ileano! fie-ţî milă ! (vrea sâ facă un pas). Ileana, (dăndu-se un pas înapoi).
Să nu mai faci un pas! Me mir cum împietrită, în gură-ţi n’a remas, Cea limbă uneltită la reu şi la minciună, Nainte de-a începe vorbirea ta nebună! —Cum, tu ce-ai fost de tata, priimit atăt de bine, Să vii cu viclenie, să m6 înşeli pe mine, Punând să-mi musce peptul, un şdrpe otrăvit: Ispita şi ’ndoiala ? . . .
r
111 —
Daniii
Me jur că n’am minţit! Ileana Ţi am cântărit eu fapta, ţî-am măsurat cuvântul! ş’aş fi dorit, mai bine, să-mi v6d deschis mormântul De-căt o clipă numai, s’ascult ceea ce-aî spus! Te-al înşelat, sărmane, în cuget cănd ţi-a! pus Să-mî resucescî tu firea şi dorul meu ferbinte, Ca să me prinzi în ghiare, scoţSndu-me din minte! Mal bine se omdră o fiică de Romăn Decăt să cadă prada vicldnuluî păgăn ; Căci eşcl păgăn, n’al suflet, nici Dumnezeu, nici lege 1, Cu cei ce-ţî sunt de-o s6mâ, te du de te’nţelege! Nici vorbeie-ţi nebune, nici bogăţia ta, Nu-mi vor clăti iubirea şi datoria mea! (fuge prin fund). Daniil.
Ileano, nu te duce
. . Scena XVI. DcUliil (singur).
Daniil (privind lung dupe densa)
Ledica e rănită; Dar a luat cu ddnsa, săgdta otrăvită! (se duce în fund).
Ha! ha! iubesc! pe Florea,- pe viul Dumnezeu! N’aî să iubesc! pe nimeni, căci te iubesc şi eu!
I 12
Nu sciî sărmană fată, că-mî stă la îndemână Ca tată-teu cu tine pe drumuri, să remănă ? A! m’aţî primit în casă şi poftele devii Mi le-aţî aprins în suflet. şi-acum a lui să fii!» (gănditor)
Ear ndmurile sale, precum luat’ am ştire Ii vor lăsa de sigur o mare moştenire .... Com6ra-î prea frumdsă şi scumpă, deci nu vreu Un altul să o strîngă la piept în locul meu! Pas dar, cu dibăcie şi fii cu îndrăznelă ; Căci lumea nu se uită decăt la poleială. Pe din afară numai în ochi ’I să lucesc! Si nu mal cercetdză nici cine, nici ce esc!! —Oh! căt era de mândră, vorbind adinedre!— E dreptul meu acela, de-a md ’ncălzi la sdre! Voesc ca dreptul însă, întemeiat să fie Pe legături de sănge, ca şi pe avuţie. Ne prindemu ear tovarăşi, Moş Bucure de vrei; Tu pune pe Ileana, şi eu pun banii mei Ş’atuncî, nimeni în lume, nu va avea cuvănt Să-mî zică ear, Pribege, tu n’a! loc pe păment! Scena. VII BllClir pntrănd pe uşa din fund)— DUliiil. Bucur
Bine-aî sosit, voinice! (întinzendu’l mănele). Da bine
Ce te-aî făcut, măi frate ? m6 tăngueam de tine, La Florea adindorî, că ne-aî uitat de tot!
— 113 ~
Daniii Ce, Florea e aicea ? Bucur Azî a venit
Danii!
Nu pot Să ţî povestesc ce grijă şi căt amar avut’am De-cănd m’arn dus de-aicea. Numai aşa simţit’am Ce dulce e viaţa, la sîn prietenesc In-căt acum, Moş Bucur, mal tare v£ iubesc! (se strîngu de mănă) Bucur (a parte). S’a înşelat Brânduşă! (tare) De-al sci ce bine-mî pare Că te-aî întors! jDaniil Dar mie? Ard6m de nerăbdare Să m6 maî ved acasă! Bucur Cu fata, te-aî găsit? Daniil (a parte) Nu s’a ’ntălnit cu densa, (tare) Acuma am sosit Şi n’am vezut pe nimeni. Bucur Se vede că’î pe-afară. (se pune jos) Eî, ce maî sciî de oameni, ce se maî face n ţară? 8
— 114 —
Dailiil (se pune jos).
De, moşule: sciî, omul cănd bine, cănd mal r6u Har ţara dă ’nainte. Bucur Să dea cu Dumnezeii! D6r ne-om vedea odată eşiţl şi noi la lume, Ca eî să-I facă cinste, cănd ne-o chema pe nume! (îşi scdte luldua din brfiu şl-o aşeză cu degetul, a parte).
Am să-l întreb de-a dreptul căci nu ma! pot răbda. ■y '(l are)
Dar în pricina ndstră, aî regulat ceva ? Daniii Moş Bucure, pricina e bună câştigată La d-ta r£măne acum, ca starea tdtă Să-ţî intre ear în mănă. Bucur Cum asta ? Daniil. Să nu a! O clipă de căinţă, maî bine e să da! Şi să te scap! odată, de căt cu îndodla In cuget şi în faţă să ’ngreunî socotdla. Din parte mea, voiu face, cum ve! pofti să fac. Atăt prileju găsit-am şi eu. să-ţî fiu pe plac 1 Bucur. Nu te ’nţeleg fărtate maî lămuresce . . .
- i»5 —
Banii!. La trăbă nu se ’ncape încurcătură multă. In căt cu două vorbe, te-oiu face să ’nţelegî
Ascultă,
(apăsănd asupra vorbelor).
— Când nu plătesc! la vreme chezăşii, după legi, Se vinde chezăşia ; ear cănd e la vânzare, O cumpără or! cine cu ban! numărătore. Bucur. .Am înţeles acuma. Şi cine-a cumpărat? Banii!. Cum, nu ţi-a spus Brânduşă nimica ? căcî i-a! dat Luî par’că’nsărcinarea, la tărg să mijlocăscă Şi chezăşia ceea, cu vorbe, s’o plătâscă, —Dar vorba-î trecătdre şi banu-î stătător,— Aşa, că, dând eu banii, eu sunt cumpărător, Bucur E drept, mi-a spus Brânduşă şi zeu mi-a părut bine. CScî tu ca un tovarăşii, maî mult de-căt or! cine Era! legat să aperî şi dreptul meu ş’al tău. Acum dăm pe din două frăţesce. Banii! (apăsănd asupra vorbelor).
Insă eu, Eu singur dat-am ban! şi dar pe jumătate, Nu-î înpărţălă bună. Bucur
Aşa e, a! dreptate
— ii6 —
Atuncea cum să facem ? Daniil Eu nu cat să-ţî răpesc Odihna bătrâneţe!, nici pragul părintesc Şi nu voiesc în casa, unde-am găsit eu bine, Nevoea şi amarul să intre după mine ; Precum nici eu n’am tămă să fiu de d-ta Lăsat făr’ de ispravă, cănd te-oiu ruga ceva. —Ia-ţ! dar averea ’ntrăgă, ţi-o dau cu bucurie, Şi’n schimb dă-mî pe Ileana, ah, dă-mî-o de soţie Şi fii-ne părinte!— Bucur (cu nedumerire).
Să-ţî dau eu, lata mea In schimb pentru avere, mi-ai zis tu . . ? Dciniil (cu grabă)
Pentru ea, Şi pentru fericirea-!, aş vinde lumea ’nlrăgă, M’aş vinde chiar pe mine—atăta mî-e de dragă!— Bucur ' Se p6te, ca pe-acolo, pe unde a! umblat Copii să slujăsca, drept marfă, ca ’n mezat; In munţii noştri însă, n’ai să găsesc! părinte, Care-şî cinstesce nămul, atât lipsit de minte, Incăt la o nevoe, or! căt ar fi de grea, Sâ-şî văndă copilaşul, pentru-a scăpa de ea; Maî bine el primesce cu drag să se jertfăscă De căt pe bani să-ş! dee, măndria-î părintescă.
I
117 —
—Să-ţî dau eu pe Ileana şi’n schimb tu banii să-mî daî?_ Ce, nu mal ai ruşine nici suflet nu mal al, De vil la bătrâneţe să-mi făuresc! tu mie. Din cumpăna nevoel, căntar de mişelie ? Cănd te-am crezut prieten, amar m’am înşelat! Nu-maî trebue nimica ! Daniil.
De ce te-aî supărat Moş Bucure? Mă ertă, dar n’aî nici o dreptate! Cuvintele şi gândul mî-au fost nevinovate, De-aceea te rog încă, să mă asculţi ce zic, Căci paguba nu este : nici iei, nici dai nimic. Eu pribegind prin lume, abia avut-am parte, S’arunc priviri de rîvnă la dmenî, de departe, Ear cănd voăm să întru şi eu în rândul lor Eî m’asverleau în lături, ca netrebuitor Ş’avău dreptate.—Lumea cănd nu-î aduci nimica Ci treci pe lăngă dănsa cum trece rândunica Fugind spre alte ţermuri, de-al erniî aspru vănt, Nu-ţî dă de bună voe, nici loc pentru mormănt ! Eu am răbdat ocara, Moş Bucure şi sila Şi s’a ’mpetrit în peptu-mî şi dragostea şi mila De dmenî ear în suflet ardea cu dorul meu Voinţa de-a ajunge să fiu ceva şi eu! Cu munca şi ispita legat-am deci frăţie, Tovarăşii cu ’ntămplarea, toeag de bogăţie, Mî-am cumpătat îndemnul şi traiul, tot pândind In calea-i svănturată cum pe noroc să-l prind ;
- I1S —
Şi n’am lăsat odată din viaţa omen^scă, Nici un prilej să tr£că să nu m6 folos£scă, In căt cu îngrijire stringgnd ban lăngă ban Din lupta mea cu lumea, ajuns’am la liman Şi astăzi vin a-ţi zice cum m’aî primit cu bine In casa ta, tot ast-fel vei remănea la mine, De vrei, cu bună s6mă, pe fiica ta să-mi dai Şi să-ţi recapeţî starea, pe care n’o mai ai. —Vezi dar că cinstea ’ntr^gă, cu gândul meu se’mpacă Şi cererea făcută, n’ai dreptul să nu-ţi placă. Bucur. Dar tu mî-aî fost tovarăşu, de ce eu sunt sărac Şi tu bogat ? Daniil. C’o vorbă, căta-voiu să te ’mpac. Bucur. M’aî înşelat, vezi bine ! Daniil. Mi-aî dat vr’un ban pe mână ? Bucur. Nu, dar . . . Daniil (întrerupăndu-1).
Dar,... m£ luaseşi să-ţi fiu de îndemână, Să umblu pretutindeni,, tovarăşă călător, Pribeag, ca şi ’nainte, iar nu neguţător ! Dac’aî perdut averea, de ce’mî caţî c6rtă mie ?
— 119 —
Te-am îndemnat vr’o dată, s’o dai drept chezăşie? —Când aî v£zut că lucrul nu merge cum doresc! Aveai de datorie curând să-l îngrădesc! ; Iar nu cu împrumutul şi cu zădărnicia Sâ-ţî prăpădesc! credinţa, să ’ncarcl tovărăşia, In căt la socot&ă, eşind cum am eşit, Din amSndoî eu singur, să fiu nedreptăţit, (cu ironie).
Spunea’! că un părinte cinstit aicî în ţ£ră N’ar da, în schimb copilu’î, să scape d’o povară, Ci mândru s'ar da jertfă, ş’ar fi strivit de ea ! ? Eu a’şî dori să ’ntrebe şi pe copil de vrea Să piardă ori-ce sprijin, ce i-a r£mas în lume Sau să plut^scă ’n bine, shimbănd numai de nume ? —De, d-ta acuma esc! tată şi cinstit, Căci ţi-a! vSndut averea şi tdte le-a! plătit. —Ia ’ntrebă pe Ileana cea mândră şi frumdsă Primesce ca să m£rgă, la soţul eî acasă, Săracă ; şi chiar Florea, o va primi cu drag, Sciind că lipsa’! calcă, cu densa peste prag ? Eu nu sciţi ce-ar răspunde ; dar inima m£ ddre Cănd simt cum te frămentă durerea ’ngrozitdre, De-a te vedea acuma, la vreme de popas Pe calea fericirii, că nu ţi-a ma! r£mas ; Nevrănd de la prieten! să aibî un ajutor; De căt să eşî în cale, să te fac! cerşitor! Bucur (ofirtod cu greu),
Of !... mî-aî sdrobit puterea şi inima, Pribege,
120 —
Ş’atăt sucit’aî vorba căt nu pot înţelege. De ce, cu din-adinsul, pe fata mea o vrei ? Mai sunt în lume dmeni, de ce nu mergi la ei! Ah ! du-te şi m£ scapă, de-a ta prietenie, Căci uite-mi perd răbdarea şi’mî vine nebunie! —De ce m’aduc! în stare, să-mi blestem ciasul r6u Cănd mi-aî intrat în casă, pentru picatul meu, Şi ca năpastea 6rbă, te-aî încuibat la mine, Urzind cu a mea peire, odihna pentru tine!— Tu vrei săpăndu-mi grdpa, cu aur s’o ’nvelesci Ca să arăţi la lume, că tot tu te jertfesci! Zadarnic cauţi însă, cu măna ta păgănă Să-ţi răsădesci tu viţa, în inima Română; Ea prinde rădăcina în piept de v6nz6tor. Aiurea cată-ţî marfa, măi meşter negustor ! . .. Danii1 (cu nerăbdare). îmi pare reu atuncea, dar v6d că n’am ce-ţî face Ai să remăî pe drumuri, cu fata... Bucur Fii pe pace In astă lume largă, de mî-e aşa scris mie, Lua-voiu de tovarăşii, un băţu de pribegie, Şi me voiu pierde ’n zare spunând la trecători, Ce sdrtă ne aştdptâ pe noi cei primiitori ! Scena VIII. Aceiaşi, Fiorea. (apărănd pe pragul uşel din fund). Floren (ameninţător către Daniil). Ah! liftă blestemată, am dat acum de tine!
121 —
Bucur (întorcfindu-se surprins). Pe cine cauţi, Floreo ? Florea (arătând pe Daniil, care remăne împetrit). Pe dansul! Daniil (a parte, punfindu-se în dosul mesei). Râu de mine! Florea (Iul Daniil) Privesce-mâ în faţă şi dacă îndrăsnescî, Vorbesce şi cu mine, precum sciî să vorbesc! Cu fetele sfidse, cănd tata nu-I acasă! Daniil. Nu-ţî înţeleg cuvântul! Fă bine şi mâ lasă, Căcî am o socotâlă.... Florea (tăindu-I vorba). Şi eu tot una am De răfuit cu tine, de aceia te cătam. Bucur. Dar ce e lămuresce.... Florea. Cănd a turbat un câne Şi umblă să te musce, alt mijloc nu ’ţî remăne De căt să-i sfărimî capul; aşa voiu face eu Ş’oiu fi ertat de dmenî şi chiar de Dumnezeu, Sdrobind c’o lovitură, pe fiara ’nveninată. Ce pe furişi, aicea, s’a încercat pe fată
122
S’o musce, otrăvindu-i şi inimă şi gănd. El, mişelindu-şî firea, ş’asupra e! călcând, Cu viclenia ’n cuget şî-a îndulcit cuvântul, Şî-a dat îndem ispiteî, şî-a prefăcut avântul • In căt făcând din mine un om de lepădat, Ia spus că o iubesce, că el este bogat Şi că, dacă Ileana n’o fi a luî soţie Am să ajung cu dânsa, la traiu de mişelie ! Bucur (indignat).
Aî spus tu astea tdte, Pribege ? Dailiil (privindu’I lung pe amândoi).
Eu. ...
nu sciu ..
Florea. Ah ! căne făr’de lege, cum încă maî esc! viu Şi cum de adindorî, nu te-am ucis d'odată ! (îndreptăndu-se spre el).
—Cănd şârpele cel negru cu limba ’nveninatâ, Se furişâză’n casă, eu s’ar şi îl omor;(luăndu-1 de găt şi ridicând un cuţit asupra luî).
Aşa fac şi cu tine ! Bucur (sărind între el).
Stăî Floreo 1 Dailiil (smucindu-se).
Ajutor! (Florea ’l lasă, Daniil îşi drege vestmintele).
Sârmane, uiţi pe semne, că dacă m’aî ucide N'al folosi nimica, căci grabnic te-ar închide
— l23 — In temniţa adâncă. în cât n’aî mal vedea jjid sdrele cu ochii, nici pe iubita ta ! Mal bine fii cu minte şi cată de ’nţelege ; Câ eu ca un prieten, v£ dau . . . Bucur. Destul Pribege Nu’I amărî viaţa şi lui ca mie. Florea (către Danniil răstii).
Zi !
(către Bucur) Da lasă-1 să vorbdscă. ... Bucur.
Mal bine n’auzi! Florea,. Voescî să faci o taină, de mine ? Bucur. Nu băete. Dar ce să te mal superi, destul necaz îmi dete El mie.—Tu esc! t6n£r, eu însă sunt bătrân Şi grijile vieţii, cu perii albi rSmănu ! Florea, Orî şi ce-o fi, să-mî spună ... te rog . . . Bucur. Imî, este temă Să n’aî, cum eu avut-am, răbdare peste s£mă.
— 124 —
Daniil. Da, spune-! căci tot una îţi este de acum. Bucur (cu întristare).
Eu am rgmas cu fata la margine de drum Căci azi, pe casa asta ş’o sfoară de moşie Stăpân Prib6gul este—prin judecătorie!_ Daniil (grabnic).
Am numerat toţi banii. Bucur.
Şi dac’aî fi venit C’o clipă mai ’nainte m’ai fi îndatorit, Să-î spui, că ’n sărăcie, de şi sunt om de ţară, Nu-mi fac, pentru avere eu fata de ocară. Ţi-am dat-o ţie Floreo, tu vei căta de ea! Florea. Eu sunt al ei cu totul, precum şi ea a mea! (către Daniil).
Aî auzit! ? acuma călătorie bună Şi dacă nu sciî ăncă, cum dogele-ţî resună Cănd te lovesc! cu capul de-o p£tră, voiu căta Prileju, căt de degrabă, a mi te ’ncredinţa ! Daniil (cu o concentrată mănie).
Glumeţii mai esc! la vorbă! A! face mult ma! bine Să nu uiţi că te afli ’n casă, aicî, la mine Şi că de vreî, cu cinste ţinut esc! a ’m! vorbi,
— 125 — o
Căci alt-fel, nu te ’mpedec afară de-a eşi! Cum ? tu
Florea (repezindu-se la densul). dai afară, de-aicl ? Bucur (oprindu-1).
Te liniştesce. Pribeagul e în dreptu-i cănd ast-fel îţi vorbesce. Tu ai intrat aicea, crezfind că a! intrat Ia casa mea şi ast-fel ’ţî s’a părut ciudat Văzând că e un altul, ce cu stăpânul faţă Cu glas de îndrăsn&ă cum să-i vorbesc! te’nvaţă! —Avea, zic ear, dreptate: el e stăpân, nu eu, Dar fă-ţî inimă tare şi aideţî dragul meu Să ne pornimu. De-acuma Moş Bucur nu maî are Alt adăpost pe lume, de-căt bolta cea mare A cerului albastru ear sdrele cămin, Căci casa luî şi vatra luate-su de-un străin! —Aidemu, (lui Florea) dar fata unde-î ? Florea, duându-1 de braţu) Ileana e la mine. Daniil (voind a-I opri). Moş Bucure, stă!! . . . Floreo! . . . Florea (cu măndrie) De ţi se maî cuvine Ceva, să cer! pe urmă ş;atuncî ne-om răfui. Bucur Iţ! las tot ce-am aicea, ca să me pot plăti. (pornescu spre uşa din fund).
120 —j Daniil (a parte ’n faţa scenil privindu-I depăr^ndu-se) Atât mai rSu! El strică, se face că nu-î pasă. E mândru. Heî! mândria, sărac lipit te lasă! Călătorie bună!...
Scena IX. Aceiaşi—Bl'ănduşa (se ivesce în fundul scenei mal pe urmă Maria şi Ileana
la p6rtl)
Brânduşă, (pe pragul uşel). Români, unde-aţî plecat? Bucur. Stăpânul cel vechiu ese, cănd cel nou a intrat. Daniil (apropiindu-se). Fi! martur tu Brânduşă, că moşul nu voesce Să cadă la ’nvodlă cu mine .. . Bucur. Mişelesce. Daniil. Eu nu i-am zis să plece, chiar l’am poftit să stea. (Maria şi Ileana se apropie de uşa din fund). Florea. Dar i-aî cerut de sdţă, pe fiică-sa să-ţi dea. Daniil. Put£m să ne ’nţelegemu. Maria. (apucând pe Ileana de mănă). Să-î dai lui pe Ileana?
127
Bucur.
De cât s'ajungă dânsa, a-maî resplăti pomana Ce ml-ar svârli Pribeagul sub tristu'I adăpost • Voifi căuta prin muncă s’ajung ear unde-am fost 1 (ia pe FIor=a şi pe Ileana de mina şi se îndrdpts citra Brânduşă şi Maria).
—Hal oameni bunî afară! cănd ciuma intră’n casă Fugi repede, căci t£fâr din ghiara-I nu te lasă !— (voesce să trdcă pragul).
Brânduşă. Moş Bucur te opresce şi fir maî răbdător. Eu am venit aicea ca împăciuitor. Fiorea. Tu dascăle
. .
Brânduşă. Fii pacinic, şi ’nţelege
(cătră Daniil)
—Cum vezi nu-î cu putinţă a vS ’nvoi, Pribege ; De-aceea cred că-i bine să nu v6 necăjiţi Şi să curmaţi pricina, ca oameni chibzuiţi.— Bucur (întorcfindu-se).
Ia să vedem ce este ? Daniil (punfidu-se jos indiferent).
Mî-am dat vorba, odată. Brânduşă. 0 fi; dar asta las’o de-acuma încurcată. (toţi se intorcu. Bucur se pune pe scaun lăngă masa cea mică. Măria
1
I2S —
lângă el Florea cu Ileana pe ladă. Daniil pe scaun lăngă masa Cca mare. BrăDduşă în mijloc în picidre). (cătră Daniil)
Când a! luat moşia şi casa la mezat Bucur Şi o livadâ.
Daniil
Dară. Brand uşii. Câţi ban! a! numerat ? Daniil (a parte). Ce vrea să zicăeasta? (tare) Am dat pe căt îmi pare O mie doue sute de galben! zimţ!, pe care I-am numărat pe masă ; ear pentru cheltuelî Vr’o ş6pte-zecî, pe semne,—trecuţi în socoteli;— Acum de puî dobânda, cu care se cuvine Să umble suma ’ntr^gă, ce-am cheltuit cu mine Pe drumuri şi la gazdă, ar face negreşit O mie şi cine! sute. Ileana (către Florea)
Ce negustor cinstit! Brânduşa O mie şi cine! sute să zicem dar.—Acuma Crez! 6re că moşia şi casa făcu căt suma Ce-aî numărat pe ele ? Daniil De vrei ca să-ţ! vorbesc Drept, zic că totuşî bani!, maî mult azî preţuiescu,
----129 —
Un capital aduce la cel ce’l învărtesce Folos şi ’ndestulare, căci ban pe ban sporesce Si’ţî rezemă odihna şi traiul cu temei, Pe cănd cei cu pământuri, o ducii ca val de eî; Muncescu din zi în n6pte,rş’abia îşî scoţii de hrană, Făcfindu-se tovarăşi cu vremea cea vicleană. Bucur. De ce-aî cătat atuncea să fii cumpărător ? Daniil. Am. vrut ca un prieten, să’ţî viii într’ajutor; Dar ved că te ţiî mândru cu mine. Florea. E mândrie A te ’ngloda ’n nevoe de căt în mişelie! Brânduşa. Atăt doream să aflu. Daniil (a parte).
Imî pare că ’nţeleg. Brânduşa. Nu voiţi cerca, Pribege, cu paguba să’ţî leg Nici gândurile tale, nici lunga ostenălă Ce te-au adus, să-ţî cauţi folosu ’n socotălă, Dec! cum şi mie-mî pasă şi ţie, socotesc, De-a nu vedea nevoea în nămul omenesc.... (sc<5te din sîn maî multe pungi pe care le cercetezi cu ochii).
Primesce suma ’ntrdgă, ce-aî dat pentru pământul 9
— 130 —
Si casa lui Moş Bucur, (mişcare din partea lui Bucur). şi nu-ţl uita cuvântul, (pune banii pc masă. apoi 61 dă hârtie şi un condeiu pe care-1 sc<5te dinlr’o călimară de la brfiu). Sunt tocmai, poţi să-î numeri . . . Nu’î unul ruginit; (deschide o pungă) Cănd banul este harnic şi omu’I fericit. Bucur (sculăndu-se, ia pe Brânduşă şi-l strînge în braţe). Brânduşă fapta-î mândră e ca şi tine bună ! Brânduşă. Moş Bucure, boerul cu satul dimpreună Aflând de întSmplarea’ţî din mănă’n mănă-au pus Ş’au împlinit toţi banii pe care i-am adus, Urăndu’ţî la nevoe să’ţî pdtă prinde bine. Maria, Florea, Ileana, Bucur vorbescu în partea drăptă a scenei încet) Dtiniil (a parte privind la bani). Ileana ia pe Florea, pământul nu-I de mine ; Pe ban de’l capeţi însă, el ţî-e prieten drept; (punănd pungile ’n brCu). De-aceea cu iubire îl strîng şi eu la pept! Brânduşă (strîngănd pe Bucur de mănă). Aşa! să-mî fii nun mare, ear căt despre resplată, (dând cu umărul în Maria). Să’mî dea şi mie Domnul, pcn’la un an, o fată Frumdsă ca Ileana şi cu noroc ca ea, (luănd pe Ileana de bărbie). Aşa e că acuma, nu mal sunt limbă rea ?
!
- 13i — Ileana. Să-ţi fie viaţa bună ca vorba . . . Maria. Căt de lungă S’avem cu toţii parte, deplin să ne ajungă! (în tot timpul acesta Daniil a citit hărtia şi apoi a iscălit’o). Brânduşa Ia să sfîrşim ... cu vorba. /întorcându-se către Daniil). I-aT numerat? SUllt toţi ? Daniil (încheindu-se la pept). Prieten la prieten dă drept la numSr. Bucur (înaintând către dansul). Poţi. Cu drept cuvent a zice de no! asta, Pribege. Daniil. Ce nu v£ sunt prieten şi eu, cum ? . . Bucur. înţelege. Că de acum în colo sciindu-te ce esc!, Ce poţi să fac! şi ăncă ce găndurî mai urzesc!, Im! vine peste mănă, cănd te privesc în faţă Să’mî cumpenesc răbdarea, să nu simt că’mî înghiaţă Şi inima şi mintea ca cum într’un pustiu M’aş deştepta de-odată, încins c'un şarpe viii ! Daniil. Esc! aspru şi n’aî dreptul să-m! zic! aşa cuvinte (dănd hărtia Iul Brânduşă care o dă apoi Iul Bucur)
/
— 132 —
Cănd eu îţî dau putinţă, de-a fi ca mai ’nainte Un tată cu avere . . . ş’un ginere pe plac . . . Florea (voind sa se repedă asupra lui).
Pribege ţine’ţî gura, or! într’o clipă’ţ! fac Pusderiî capul . . • Ileana (apucăndu-1 de braţ).
Floreo nu’ţ! face reu . . . Bucur (lui Flor-ea)
Şi lasă Mănia la o parte !—
(către Daniil)
Cănd te-am primit în casă Era! în grea nevoe, pe drumuri' rătăcit, Eu vatra şi odihna cu tine-am împărţit S’aî fost la loc de cinste, căci ast-fel se cuvine Din moşi, strămoşi se facemu aceluia ce vine Să calce pragul casei, cu gândul bun or! reu ; Căci dspele’î ca, solul trimis de Dumnezeu! — Tu însă fără s£mă, orbit de lăcomie, Luatu-m’aî drept scară ducend la avuţie, Ca tine sventuratic prilejul te-a slujit Dar implinindu ’ţî dorul, el mintea ţ!-a răpit Căci mî-aî luat pămentul şi casa părint^scă . . • Daniil (tăind vorba)
Le-ar fi luat or! cine putea să le plătdscă. Am vrut să’ţi fac un bine, cătănd să resplătesc . . ■ Bucur (tăind vorba)
Ai căutat sermane, în găndu’ţî duşmănesc
— 133 -
Să’nvi cotropesc! şi firea cu drba’ţ! năzuinţă FâcSndu’mî din resplată, un dar de umilinţă! pe-acuma te cundscem ş’om sci pe viitor, Cum să ferim ogorul, de braţul hrăpitor, Al celor, ce ca tine, ne spunu că velfa vdstră, E ’ntemeiată numai pe mişelia ndstră! — VSzuşî că la nevoe, no! seim a fi uniţî.— _Cănd de ispita ndgră, vom fi dec! cotropiţi Ca astăzî, iar găsi-vom mijlocul de scăpare.— Tu cauţi bani, Pribege, ear noi neatârnare! (arătăndu-I uşa).
De-acum te du cu denşiî din nou să pribegesc!; Nu esc! menit să ’ntărziî pe plaiuri Românesc!! (Daniil pornesce spre fund, toţi se dau în lături din drumul lui). Brânduşă, (care de căt va timp se uita afără stand rezemat de uşa din fund, vfizSnd că să adună la pdrtă ţărani, vorbesce cu el apoi întorc<5ndu-se, a parte).
De-acum i-a sunat ciasul! (tare) Nu-ţî încreţi sprinedna Căci de nu'I fi la nunta luî Florea cu Ileana, Aîse frămânţi pământul, jucând la nunta ta. Ce bine o să-ţî şdză ca mire ? nu uita Să me poftesc!. Alaiul ce ţi se pregătesce Să nu te ameţdscă cum-va, D6mne feresce! La no! aşa se face, cănd omu'! însemnat. Esc! ginere, ce dracul, nu fi! aşa ’ncruntat! Daniil Vorbesc! că n’aî de lucru.—V6 las pe toţî cu bine! (vrea să easă).
—134 —
Brânduşă Şi cănd
fi la nuntă să joci si pentru mine. Măria
Da lasă-1 să se ducă 1 Brânduşă Cănd te’î vedea cu rost Găndesce-te la lume, sub nou’ţî adăpost. Baniii Ce adăpost? (intră soldaţi în curte, un sergent înaintezi).
Scena X. Aceiaşi—soldaţi, ţărani, un sergent Bucur Ce este voinice ? Sergentul Daţi de faţă Pe Daniil Pribeagul. Brânduşă (trecând pe la spiiele lui Daniil).
De-acuma traiu şi viaţă! Daniil Eu sunt, ce vrei cu mine ? Sergentul (scoţînd o hârtie din sîn).
Cu ordin dat în scris Si în puterea legiî te arestezu.
— 135 — Daniil (fâcgnd un pas înapoi).
închis Eu? te înŞelî! Drept altul m£ iei fără ’ndoială! Sergentul Vei da-o judecăţii de aî vre-o socot&ă. Eu te ridic. (făc6nd semn soldaţilor să’l ia). Luaţi-1! Daniil (cercănd a resista).
De ce me arestezi ? N’am nici un fel de vină! Sergentul Vrei să te ’ncredinţezî De ce ? Atunci ascultă. Aî fost în Bucovina închis, aî spart arestul şi aî fugit; ear vina, Iţi e plastografia, cu care-aî sărăcit Un sat întreg de 6menî! Brânduşa Ce om nepreţuit ! (sergentul face semn, soldaţii îl duc afară). Cortina cade
FANN'Y Comedie intr'un act
închin acesta mică glumă celor bântuiţi DE PATIMA GELOSIEI!
PERSONELE: Alexandru, advocat • .35 ani D-nul Gr. Manolescu. Corina, soţia sa . . . .21 » D-na Ar. Romanesc» Doctorul................. .5° » D-nul I. Petrescu Ştefan.................... • • 35 » C. Costescu C. Catopolu Tudor. servitor . . • • 30 * Scena se petrece în Bucuresci' în zilele nostre. Juca,ta pentru prima ora pe Scena Teatrului Naţional în sera de 16 Octomhre 1885.
Teatrul înfăţişezi un elegant biurou de avocat. La dre'pta actorului, pe planul I, un fotoliu lăngă o masă rotundă pe care sunt jurnale; pe planul II un biurou de stejar sculptat, cu hărţii, cărţi deschise, dosare călimări mari cu bustul lui Moliire, alături un fotoliu rotund şi un pa ner cusut cu lănurî pentru aruncat hărtiile nelrebuincidse; pe planul III o uşă cu perdele mari. La stănga actorului, pe planul I, o canapea ca pitonată, pusă oblic, doud scaune şi un tabureî pentru picidre, în dreptul canapelei o ferdstră, pe planul II un cămin mare cu oglindă de-asupra, pe care se află o pendulă în stil antic, douS vase cu flori şi felurite mici obiecte de artă, pe planul III o uşă cu perdele mari. In fund la mijloc o uşă cu doue canaturi şi doufi perdele mari, la drdpta şi la stănga mari dulapuri de stejar sculptat, cu cărţi. In colţurile din fund căte-o coldnă de marmură albă pe care se află căte-o lampă mare, cu abat-jour roşu. In dosul biuroulul, lăngă părete un pupitru. Pe jos covor. Tablouri pe păreţi. Mobilele sunt îmbrăcate cu postav cenuşiu, cu gar nitură de mătase verde. Perdelele şi draperiile sunt în acelaşi stil.
Scena I. (Alexandru şi Doctorul urmănd o convorbire începută. Alexandru în picidre, Doctorul pe canapea).
Alexandru. Aşa doctore dragă, sermaniî avocaţi Cunoscu pe 6meni numai când sunt împricinaţi, Şi e destul atâta, să iei în oropsire Si legi şi judecată, şi ’ntreaga omenire 1
(se plimbă)
— 142
Doctorul (fumcză). Greşala e a voastră. De ce nu ve gândiţi Cu cine-aveţî de a face ? Voî alt-ceva nu sciţi De căt să daţi drum gureî şi să luaţi parale Ş’apol, dă Ddmne bine! oii sluga dumitale! — Vor fi avSnd dreptate şi ceî clienţi, măcar In faţa v6stră, alt-fel n’ar face în zadar Atâtea păsuri rele ş’atăta ’ncurcătură; Căci pen’Ja urma urmei tot eivd’ncapu în gură.— Alexandru. Dar dacă n’aî cu cine să stai, să te ’nţelegî! Doctorul. Cu sfat şi cu răbdare or! ce în lume dregi, încarcă........... ... Alexandru. Ciudat lucru. Voi 6menî de sciinţă Pe lume n’o cundsceţi de căt prin suferinţă Şi inimile vdstre plăpănde la dureri Ve ’nclină tot spre pace şi tot spre măngăeri. Voî nu cundsceţî lupta de căt cu firea ddră, Cănd omul pentru viaţă, cu mortea se măsdră Şi perdeţî din vedere c’adesea e mai greu Să stai la pept cu lumea, de căt cu Dumnezeu! — In traiul zilnic nu sciţi cu căt’ anevoinţă Te lupţi ca să întempini amara trebuinţă ? Ideea generdsă şi nobilul avent Cu tot ce este mare şi bine pe păment
— 143 —
Sub unghia nevoiel înfiptă ’n carne-adăncă, Sc sbuciumă zadarnic ca valul de o stâncă De-aceea vi se pare că tdte sunt pe dos, Căci le priviţi din culme şi nu cătaţi şi jos. Acolo puneţi măna, acolo’î temelia! Scăpând pe om de rele, scăpaţi şi omenia, Ne daţi un veac de aur, veac de clienţi bogaţi, ’n care ’n loc de drbă vor cresce avocaţi (rîde)
Uf! tristă meserie ! mg prăpădesc de sete. (sună, intră, Tudor, cătră Doctor).
Vermutli vrei, ori Madeira ? Doctorul. Tot una’mî e. Alexandru. Băete De grabă, apă rece şi vin, (esc Tudor). (căutănd la ornic). Ce 6ră al ? Doctorul. Sunt cinci şi jumetate trecute. Alexandru. Tocmai. Stal Cu noi la masă astăzi, n’aî stat de-atăta vreme. Doctorul Mi-e ’n grijă de doi bolnavi şi nu sciu . . . .
— 144 —
Alexandru (tăindu-I vorba). Nu te teme De sunt ceva mai bine, nici că te mai doresc, Iar dacă trag de m6rte, zeu, nu te sfătuesc Să mergi de bună-voe, să le-o’mbrăncescî în casă. Te-am prins, nu’ţl mai dau drumul. Corina’î mănidsă Pe Dumniata. (Tudor pune pe masa cea rotundă, sticle şi pahare, apoi ese). Doctorul Atuncea rSmăn ca s’o împac. (merge spre masă). Alexandru (turnând vin). Aşa amabili doctor! femeilor le plac (bâu). Scena II. Aceiaşi, Corina (venind pe uşa din stânga). Gorina (din pragul uşel). Eu pot intra ? Alexandru (mergând înaintea el). Vin’dragă. Vorbeam tocmai de tine. Corina (întinzând măna doctorului). Sunt fdrte superată pe Dumniata, Doctorul (sărutăndu-I măna). E bine Din cănd în cănd să cerce, un medic maî ales Pe ce! pe care’! crede că nu din interes
— 145 — II ved intrând în casă ; căci din nenorocire Lăsâmu în urma ndstră a rare-orl iubire. Corina. pe noi n’aî îndoială şi cred că suntem scoşi pin rândurile acelea. Alexandrii (rîzănd, dupC ce a bSut). Noî suntem sănătoşi. Doctorul. Si suntem bun! prieteni. Acdsta-î, lucru mare In lume (către Corina). Acum spune’mî, maî aî vre-o supărare ? Corina. Nu, de remăî aicea şi de prânzesc! cu noî, ► (se pune pe canapea). Doctorul. Remăn cu mulţămire. Alexandru (căutănd la ornic). Ve las pe amendoî, Pentr’un moment. Am trdbă. O mică întrunire, Intrun proces la Curte, se cere o lămurire, 0 consultaţiune cu uni! din confraţi. Me ’ntorc îndată însă, Corina (cu mirare). Ce grabă să lucraţi Acum ? Nu’! vreme măne ? 10
— 146 — Alexandra (sună).
1
Nu mănc în şedinţj, Ne dămu părerea scrisă, scăpând într’o privinţă De grija amânări (lui Tudor). Trăsura iute. (Tudor ese).
Corina. Dar, Nu crezi că tu acuma te-aî duce în zadar? Aî timp şi dup6 masă. Alexandru (privind ornicul).
Atuncea nu se p6te, Căci minţile aprinse, punu legii beţe ’n rdte, Ş’apoî vrdu să fiu liber, să stămu mai liniştiţi. M6 prind să fiu acasă ’nainte să sfirşiţî Ce veţi avea de vorbă. Tudor (intrănd cu pălăria şi mănuşile).
Trăsura e la scară Alexandru (căutând ornicul).
Sunt. în întârziere. La revedere dară. (sărută măna Corinel).
Tu nu fii supărată şi’mî rîde frumuşel. Doctorul. Căt nu va fi aicea, noi vom vorbi de el, De reu se înţelege, căci n’are să ne-asculte. Corina. Vii repede r
j
- 147 —
Alexandru. îndată, (către doctor). Să"! spui atăt de multe De mine, căt să’î fie chiar ochiul înşelat Si nici să bage ’n sdmă o clipă c’am plecat. (se îndreptă spre uşa din fund cu doctorul,).
Aşa*! c’avdm dreptate zicând adinidre, Că meseria ndstră e nemulţumitdre ? (T.şl strîngu măna. Alexandru fse).
Scena III. Corina, Doctorii]', din cănd în cănd Tudor. Doctorul Ce dulce*! veselia cănd omu’î fericit. (cătră Corîna).
Eu lăngă Alexandru md simt întinerit! Cu inima deschisă şi cu blândeţea ’n faţă, 11 fac! ferice, ddmnă, şi’! este drag de viaţă. Acesta-! o minune şi cănd multe femei Ar căuta s’o facă, n’ar fi bărbaţi! ret. (a parte)
De sigur nu m’aude e găndu ’ntr’altă parte. Aşa ’su însurăţeii, socotu cănd se desparte Că n’au să se maî vadă în veci, norocul lor Că focul nerăbdăre! e lucru trecător! (privind tablourile).
Ce copie mădstră, să jur! că nu-î lucrată De mănă romănescă. Sci! căt e cumpărată? Nimic aprdpe.
r;:
— i4S — (Corina stă cu capul rezemat pe mănă cufundată Î0 înduri, priviod n jos şi băte nd cu nerăbdare covorul cu piciorul (se apropie de densa) Tace?
Vezut-ai în jurnal A rochiilor listă, la cel din urmă bal? Corina. (se scdla cu o mişcare nervdsă, vorbesce grăbit tăindu-şi respiraţiunea şi avSnd mişcări impaciente).
Cunosc! pe Alexandru, o sciu, şi-l cunosc! bine Şi de de-mult, de-aceea să nu te mir! de mine Te rog, căcî sunt mişcată, şi să ’mî făgăduescî, Cănd îţî voiu spune totul că n’aî să ’1 părtinesc! Şi c’aî să ’mî da! un sprijin.— Intriga fericire A căsnicie! ndstre e az! în cumpenire. Sunt fdrte turburată, dar nu sunt în zadar. Mî-e inima sdrobită. De grijă şi amar, Acum de-atăta vreme sunt crâncen frământată.— L’aî cunoscut, zicî, bine ? Maî spune’m! ănc’odată; E om de omenie ? cănd nu era ’nsurat, Avea purtare bună, e 6re-adeverat Aceea ce se spune, c’ar fi avut succese Pe-atăta de uşdre, pe căt erau de dese ? Te rog vorbesce, spune-mî, a ma! răbda nu pot, Mi-am prăpădit speranţa şi liniscea, şi tot ! Doctorul (luănd-o de mănl).
Te-ascult şi pene ’n suflet, pătruns de întristare, Simţesc că me cuprinde o jalnică mirare, De căte ’mî spuî. Fi! bună, şezî colea, să vorbimu
r
— 149 —
Cu mintea aşezată şi să nu ne grăbimii (se punu jos)
:-
Cunosc pe Alexandru sciî, din copilărie, Eu l’am crescut, pot zice cu-o vrednică mândrie, Şi i-am deschis eu p6rta prin care a intrat Cu capul sus în lume, iubit şi respectat. M’aî întrebat mişcată, şi aî avut dreptate, De viaţa luî ca tenSr şi de-ale luî pecate ? Ce să’ţî respund ? mi-e tdmă să nu me rătăcesc In splendida grădină, în care înflorescu, Alăturea de rose cu pept deschis la s6re, Gingaşe viorele şi albe lăcrămidre................. Cănd este însă vorba de demnitatea lui. Am scumpa datorie să-ţî spun că nimenuî, N’a dat, nici chiar în glumă, prileju să i-o ştirbdscă. Eu l’am adus de mănă, în casa’ţi părintdscă 0 sciî, şi nici odată eu nu te-aş fi ’ndemnat Să-l ieî de soţii atuncea cănd n’ar fi meritat. — Dar zici că fericirea îţî este sdruncinată ? Sunt nervii în mişcare, e mintea escitată, E pdte ’nchipuirea, ce ’n frământarea lor, Iţi dau acdstă spaimă. E lucru trecetor De sigur, (aparte). Alexandru! Ciudată întâmplare! R6u a făcut să plece. Corina. Eu ard de nerăbdare, Am friguri, sunt perdută şi D-ndta glumesc!.
— 15 ^ —
Doctorul. Cum poţi să zic! acesta? Corina. Fiiesce, cănd vorbesc! De nervi, de ’nchipuire, maî sciii eu de ce ăncă! Nu’m! vezi emoţiunea, mâhnirea mea adâncă, N’O simţ! ? (cil înduioşare) Te rog me iartă, atăta m’am uimit, Incăt îm! perd mesura . . . . . Doctorul. Ce a! ? Corina (cu tristeţi). Sunt de jălit! Ah 1 inimile ndstre, or! căt am fi de slabe, închipuiri! numaî, nu pot să cadă r6be. Me ’nşdlă Alexandru ! o v£d, o ştiu, o simt 1 . . . • El nu me ma! iubesce ! în pept e locul strimt Şi crunta îndodlă, despreţul şi durerea, Se luptă sfărămăndu’mî odihna şi puterea! Me ’nşdlă! Doctorul. Cum se p6te ! Corina. M6 ’nşdlă !
— I5i -
Doctorul. Al dovezi ? Escî sigură? Te 'nşelă ? ! Corina, Iţi vine greu să crezi, Firesce! Nici-odată n’ai socotit s’ajungă La astă mişelie î . . . Istoria nu-î lungă. Acum, de la o vreme, distras, preocupat, Veddm pe Alexandru eşind neregulat, Intrând pe nesimţite ca să se ’nchidă ’n casă, Vorbind adesea singur, ferindu-se să dsă Cu mine. Stăm la gânduri şi m6 ’ntrebam mereu De ce schimbarea asta ? Ce are/3 Doctorul. Să-ţî spun eu. Intr'un proces politic s’a încurcat orbesce, Căci alt-fel nici se p6te, ş’acuma trebuesce S’o ducă pănă ’n capăt deşi. cum îmi spunea, Clienţii, ca ’n deobşte, făcu pricina mal rea. Grăbirea luî să mărgă la astă adunare N’avea alt scop, sunt sigur . . . (a parte).
L’am scos la mal îmi pare. Corina (strîng£ndu-I raăna cu un surîs trist).
Căt escî de bun prieten şi căt îţi mulţumesc ? Dar în zadar ăl aperi, căci am să-ţî dovedesc, Că graba de-a se duce la zisa întrunire,
- 152 —
A fost ca să nu scape o dulce întâlnire Şi că acuma pdte cănd noî stămu şi vorbimâ, El e cu o femee. (se sc<51ă agitată) Doctorul (sărind de pe scaun). El ? Unde ? Cum ? Corina (dăndu-i o hărtie). Poftim Citesce. ş’apoî spune-mî de nu .e cu dreptate, Ca sufletul şi mintea să’mî fie turburate! Batjocura-! pe faţă 1 Doctorul (privind hărlia). Depeşă din Paris ? . Corina. De-acum o septemănă. Doctorul (citind). „Făcend precum mi-aî scris. „Plec măne. Cu credinţa nemărginită ’n tine, „Alerg spre fericire. Tu privigheză bine. „Nici un cuvent la nimeni ... C0 rina (întrerupând). Iei s6ma ?. Doctorul (urmând citirea). Joi sosesc, „Aşteptă-me la gară. Imbrăţioşerî, doresc «Mult.» (se opresce mirat).
- 153 —
Corina. 1
Iscălită ? Doctorul«Fanny». Corina. Un nume de femee ! O vechie pasiune de tfinSr ! Doctorul Ce idee ? Corina (cu ciudă). «Alerg spre fericire ! Nu spune un cuvent «La nimeni!» Ce ’nsemneză ? Nimic decăt că sunt Uniţi prin legăminte de vreme ’ndelungată, Că vor să se intdrcă la viaţa de-altă dată Sub umbra tăinuirii,—sermani amorezaţi. Ţinuţi de către mine, nevasta, depărtaţi!— (apăsănd asupra cuvintelor)
«Tu privighdză bine!» işî iau mesurî, firesce. Alăturea de vatra onestă îşi clâdesce Un cuib de desfrenarea nemernicul bărbat, De traiu dămol şi pacinic acuma desgustat. In inima lui st^rpă plăcerea nu învie, De căt cănd isvoresce de la vinovăţie, Şi ’n moleşitu-i suflet, de-al relelor vârteju, 0 sdrbădă scăntee dă flăcării prileju! —Plăpânda măngăere, iubirile curate, Nu’su de ajuns simţirii fiinţilor stricate;
— 154 --
Le trebue minciuna şi boldul arzător Al patimii şi vicii, şi traiu ’njositor; Ei trebuesce Fanny. să’şî vie ear în fire. Să’şî limpezdscă mintea, să crddă ’n fericire! Cu ea nu se feresce, cum vezi, de a eşi In lume, ca CU mine ? (se preumblă forte ngitată). Doctorul (dăndu-l telegrama înapoi).
Mâ mir cum poţi găndi, La astfel de năpăstiî ? (a parte) Ce tristă întâmplare! (tare)
Dupe depeşa asta, ar fi cu greu, îmî pare Să dai atăta vină lui Alexandru. Eu, De vreme ce asupră’î cerut-aî sfatul meu, Cred, p6te cu priinţă, că astă D6mnă vine Aici, pentiu afaceri, pe care el cu bine Le-a regulat, în lipsă ’î, ca împuternicit Şi după cum âi scrie, luat-au bun sfârşit. E pote ’n joc averea, ondrea, cine scie Ce interese grave; ear nu o mişelie, O faptă ’njositdre cum zici!—Pe ce temei Iţi sprijinescî prepusul, că ore între ei Ar sta o legătură atât de vinovată ?— Corina (cu energie).
«Imbrăţioşerl», dorinţe, cuvinte dulci! vre-odată De la clienţi când 6re s’au dat la avocaţi ? Nu ’î stil de interese, ci stil de-amorezaţî Acesta! Nu’s nebună, dar nu sunt nici copilă Să-mî spulber eu credinţa pe vorbe ce de milă
— 155 ~
Abia găsesc! să ’ncunjurî aceea ce gândesc!. —Instinctul e temeiul puteri! femeescî !— Doctorul (a porte) Instinctul ? b6lă nouă, ce gânduri nesdrăvane Aii scos din trândăvie, din mode şi romane. Sărmană omenire, te subţiezî de tot! . . . (tare)
Cănd avocalu-î meşter, clienţi! nici că pot Să’! scrie altfel D6mnă, căci el î! are ’n mănă. In caşul nostru p6te clienta e betrănă Şi vârsta indulcesce pe om atăt de mult! (a parte)
Nu pe femee însă, pecat! .... CorÎMl (fdrte agitată).
Eii te ascult Vorbind cu sănge rece şi stau la îndoială De-a crede, dar se pare că esc! în învoeală Şi Domniata cu dânşii, în contra mea ! Doctorul (cu un stms trist).
Ce fel ? Mă pui, la bâtrăneţe, pe mine 'n rând cu el Şi tocmai pentru lucruri ce’ţ! sunt supârătdre ? Iţi mulţumesc de partea ce’mi facî. E o onore Pe care, pe-a! mei umeri o port cu-atăt mai greu, Cu căt n’am nicî un merit să’ţî trec în ochi drept reu! (a parte).
— Femeile geldse ! uf! ce nătângă şcdlă !
—156 —
Cu căt sunt mai cu minte, cu-atăta cădii la b61ă Mai lesne !— Corina. Sunt ncdrdptă ? Doctorul. Imî pare Corina. Nu sciî dar, Că tot ce zic, me iartă, nu-su vorbe în zadar, Sunt sigură de mine. Doctorul. Mc pui la încercare ? Corina. Sciţi tot: căci Alexandru, în 6re de uitare, Voind să ’ml doveddscă iubirea ce ’mî purta, Mi-a dat pe faţă, singur. întrâgă viala sa. Mi-a spus cu de-amăruntul tot ce-a făcut şi t6te Femeile iubite mi le-a numit! (se plimbă agitată) Doctorul (a parte). Cum p6te Un om să’şî pdrdă mintea şi cumpătul atăt, In căt să ’şî facă, singur, descântec de urît! Nu ’î de ajuns că lumea în pace nu te lasă, Mai ieî şi tu pe dracu să’l bagi femei’n casă! Z6u că’sîi nebun! bărbaţi!! (tare) Nu mai pricep nimic Din totă încurcătura acesta ?
— 157 —
Coriim.
Vrâti să zic Că mi-a vorbit de Fanny şi c’o cunosc prea bine. «Eram nebun de dânsa, cum sunt nebun de tine!» De căte ori mi-a spus-o.—Acum, ne mai putend Trăi de ea departe şi târnă neavend De nimeni, nici ruşine, alârgă ear. fi reşce, La densa. Nebunia dorinţei el orbesce! Cel pasă lui de mine! de mine e sătul, Me calcă în picidre . .. me----(pune mănele la ochi un moment).
Ah! dar e destul! Atăta ’nduioşare ar fi o mişelie.— Ridică-te femee şi’ţi vezi de datorie! Bărbatul tâu se perde în căile lumesc!, Mergi grabnic lăngă densul şi slabă-aşa cum escî, Aratâ-i calea drdptă şi-l scapă de peire. A ta este menirea să duci la fericire ! (vorbind repede şi tăind frasele).
Sunt hotărîtă! Fanny sosesce chiar acum, Me duc şi eu la gară. Găsindu-me în drum, Nu vor avea curajul să mdrgă împreună. Me ’ntorc cu Alexandru, îl iau cu vorbă bună, Cu măngăerî, cu sfaturi,—vorbesc! şi Domniata— El facem să-şî cundscă vinovăţia sa, Să se încredinţeze şi să ’nţelâgă bine, Că n’are să trăâscă cu alta, ci cu mine ! Acâsta e şi dreptul meu, sunt nevasta lui Si nu’mî las eu bărbatul pe măna nimânuî.
- I5S--
Aşa te rog, ajută’mî, căci aî înrîurire Asupra lui. Sărmana eu n’am decât iubire Şi lacrimi, şi voinţa de-a’l smulge de la ea. (plănge)
Ah ! ce nenorocire căzu asupra mea! Vin doctore, degrabă. M6 duc să mg gătesc Doctorul (apropiindu-se de dânsa)
Te liniştesce Doamnă ! Corilîcl (care se îndrepta spre stănga se opresce).
Cum să me liniştesc ? Sunt fdrte liniştită, nu vezi ? Doctorul (a parte)
Nevoe mare. (tare)
Eu ved că esc! mişcată şi n’aî să fi! în stare, La căzu de trebuinţă, să mai te stăpânesc!. De, eu ţi-o spun me iartă, dar cred că te grăbesc! Luând o hotărîre ce p6te să ve ducă La reu sfrgşit .... Corinti N’aib! grijă! (sună, intră Tudor)
Zi Tudore s'aducă Degrabă o trăsură (ese Tudor) De’ţî este cumva greu (Doctorului) Să mergi cu mine lasă m’oiu duce numai eu. (intră în drâpta,). Doctorul (privind după dânsa)
Ah! ce nenoro'cire ! Pecat de-aşa o casă!
r — 159 —
Cum dracu ? • . Alexandru! . . . Şi mS poftea la masă . . . ftu-şî face omul singur belele şi nevoî ? Me duc cu ea. Mi-e teamă să’î las pe amSndoî, In ast-fel de ispită, !a mijloc cu-o femee Străină, o nebună de sigur ... Ce idee ! (Merge repede la biurou. scrie căte-va rânduri. Pune plic. Intră Tudor).
scrisdrea în
Tuclor Trăsura’! gata
Doctorul
Bine. Ascultă-me, să dai Lui Alexandru asta ; dar înţelesu-m’aî Să nu te scie nimeni. Să’î spui că’î de la mine. Tuclor Am înţeles.
Doctorul
îndată ce vom pleca. . Tudor
Prea bine
Dar Domnul o să vie, mi-a zis, numai decăt, S’a dus pene la gară. (Corina apare în uşă). Doctorul Taci! că te strîng de găt! Sunt gata ddmnă, aidemu.—Esc! încă supărată Pe mine .... Corina. Nu am dreptul. O să venimu îndată,
(către Tudor).
— i6o —
Scena IV. Tudor (singur venind din fund).
Se duc la vremea mesei de-acasă ? Cam ciudat Şi Domnul o să vie acuma. Şi mî-a dat ScL’î dau scrisdrea asta şi încă să nu scie Chiar nimeni. Mare lucru ! Ca ce-ar putea să fie Intr’ensa?—D’apoi ochii ce doctoru’mî făcea Cănd am vorbit de gară ? Ce ? căt pe aci era Să’mi sară’n găt, nu alt-fel, dar ca să mS sugrume. Zeu, multe vede omul căt mai trăesce’n lume! —Nu, lucrul nu’I a bine, o simt eu cam de mult, Dar nu pot înţelege. Şi m6 silesc s’ascult La uşi într’o părere, şi tot degdba. Face, Nimic. Aici în casă tot sgomotul se face Mai mult de slugi, boeriî stau molcom, liniştiţi. (grijesce prin cameră)
De la o vreme însă, păru cam posomoriţi. Pe D6mna maî cu s£mâ, o v6d şezend pe gânduri Mâhnită, ba îmi pare că în vre-o doue rânduri Am şi vezut-o plânsă. Copilă, ce să-î faci? Cănd Domnul nu-I acasă, nu-I chip s’o mal împaci. O fi avend dreptate. De, singură nu-I vine Să stea, să tot citdscă. O judec după mine. Eu n’aş şedea în casă o zi, fără să es Măcar comori să-mî dee ; de-aceea mî-am ales O slujbă ca acesta. Mor după sindrofie, Me rog sunt om de lume. (privind scrisdrea pe care o scdte din sin)
.
Ca ce-ar putea să ne
— iCi —
jn scrisorica asta ? Se vede că-1 ceva pe mare trebuinţă ; alminteii nu holba £j oclliî cătră mine (ornicul bate şdse dre). (Pune scriso'rea pe marginea biuroulul, şterge căminul).
Poftim, se face sdră Şi Domnul nu mal vine, a ’ntărziat la gară, Se vede că aştdptă pe cine-va, căci erî Mi-a zis să fac odaea de sus, cea de boerî Şi să nu spun la nimeni, nici Ddmneî. De mirare! Am scos ăntSî sofaoa, am pus un pat mai mare Si flori, şi o oglindă; ear Domnul m6 păzea. El iscoddm eu ddră, dar el nu-mî respundea. A ’nchis apoi odaea, luănd cheea cu sine. N’am priceput nimica şi pdte e mal bine. (Se aude afară o trăsură, se răpede să easă).
Ah! eată o trăsură. Sosesc-unul din doi. |Se întdrce repede de la uşa din fund).
Scris6rea, val de mine! să n’o uit . . . (ia scrisdrea de pe biurou. Căci apoi . . . (Se îndrdptă spre fund, intră Alexandru).
Scena V. Alexandru — Tudor. Alexandru (intră cu pălăria ’n cap). Pe ce nu eşi la uşă cănd vine vre-o trăsură ? Tudor.
■
Eram aici . . . 11
[
— 162---
Alexandru. V6d bine . . . . In veci tot cască gură. (aretănd afară)
Du lucrurile celea în camera de sus Ş’apoî te ’ntdrce iute ! (Tudor ese Alexandru privind împrejur).
Se vede că s’au dus In camera de-alături
(merge în dr£pta).
Aici nu’î nimeni. P6te Sunt colo. (merge ’d stănga), Nici aicea: s’or fi ascuns. Socdte Să’mî facă ’n ciudă, unde n’am stat aici cu eî. De doctorul de sigur duhovnic de femei, A fost pusă la cale. Eu am să’î las în pace Să ved de au răbdare şi sciu a se preface. (îşi pune pălăria pe cămin)
Cum aş fi vrut în lipsa’mî, să stau într’un ungher Şi să’î ascult la vorbă........... (îşi t<5rnă un pahar şi bea)
Mister pentru mister Le-am pregătit eu unul, pe care nicî-odată Eî n’aii să’l maî ghicdscă . . (se uita la ornic). Târziu. Dar cam ciudată Imî pare gluma asta, (surîzănd) Sunt prea nerăbdător, Cum i-am lăsat eu singuri . . . acum e rândul lor. (intră Tudor)
Ah 1 Tudor scie unde’su (iui Tudor) In care colţii de casă S’au furişat boeriî ? (pausă) Ţi-au zis să taci ? ce-ţî pasă Te scap eu. Aide spune.
— i63 TucJor Dar nu sciu ce să spun Căcî nu1! acasă nimeni, s’aă dus . . Alexandra Ce, esc! nebun ? Ţiidor S’a dus şi Domnul doctor şi coconiţa . Alexandra Unde ? Tudor Eu sciu ? s’au dus cu birjea, în sus . . . Alexandru Nu mai ascunde Deg6ba, spune unde'su? . . . Tudor Zeu, Domnule-au plecat. Ah! eată şi dovadă scrisdrea ce mi a dat Chiar Domnul doctor singur, ca să v’o dau în mănă. Alexandru (smuncindu’i-o) Me ia cu viclenie, dar gluma e bStrănă. Asemeni meşteşuguri la noi nu se mai trecu . . . (Deschide scrisdrea, citesce şi din zimbitor ce era devine de odată forte serios). Dar asta? (cătră Tudor) bine, dute ! (Tudor ese). (citind încă odată) In lipsă-mi se petrecu
— 164 —
Adeverate drame!—Ciudată ’mperechiere De lucruri! E gelosă, geldsă?—O părere Ori căt de ndsdrăvană, adesa’! de ajuns, Să r£scol6scă patimi, să sape într’ascuns In inima femeei prăpăstii de mănie Şi 'ntrun verteju sălbatic odihna să’! sfăşie, Să’i rătăcescă mintea şi cumpătul, şi tot ! Corina e geldsă de Fanny ?—Ce despot, E omul pe el însuşi de multe ori zadarnic. Ce’î faci ? la reu, din fire, el e plecat şi harnic! Cum a putut să afle, m6 mir .... (merge la biurou şi caută prin hărţii).
Ia să vedem Depeşa nu’! aicea ... de a-cum nu me mai tem. — Ah ! esc! geldsă dragă! Acdsta’î cruntă bdlă. Acel cuprins de densa, greu tefer se mai scdlă! Iţi trebue degrabă leac tămăduitor. Am să ţi’l dau, căci alt-fel stămii, reu pe viitor. Ori cine se respectă şi vrea să aibă pace In casă. fără preget să caute-a’ş! desface Femeea de năravuri stângace, de manii ce ’npingu la nebunii, Şi de năluci pismaşe Căci alt-fel va! de densul ajunge a se teme De umbre cornorate cu vreme fără vreme, Ş’atunc! căsătoria’! un fel de iarmaroc, In care nervi! Ddmnei te ducii din ioc în loc! — Ciudat îmî pare însă, cum ea, atăt de blândă Şi de încrezetdre să se fi pus la păndă, Şi stănd la îndoeala despre iubirea mea
- x65 —
ga»şî prilej^scă pălngerî că mg port rgfc cu ea!— pcntru-o femee totuşi e fdrte răbdătdre. gâ fie ea geldsâ şi îngâduitdre, j\le mir. Să nu m apuce la aspre lămuriri, Si altora să facă dui<5se tânguiri!?.... _Ah! prefăcătorie, iscddă-afurisită, Credem că erai 6spe de inimă-ofilită, Ear nu de suflet tener, plăpând şi iubitor! — De-ar şei cătă năpaste terescu în urma loru Femeile, ce viaţa şi feric.irea’şl punu Pe-o vorbă ’nşelătore, ori pe-un varteju nebun Iţî trebuie o pildă Cori no ! E ruşine Să pul tu lucruri jdse în cumpănă cu tine! —Dar ast-fel mi se cade. Fireşce, cap am eu, Să las ca să se primble pe secretarul meu, La voea întâmplării, hărţii de rănduială Cu-atătea înţelesuri- croite pe ’ndoială ? La ceî ce sunt ca mine de-ar fi să dau un sfat, Le-aş spune că în colţul cel mai întunecat Al tainiţei s’ascundă lucrările ’ndoidse, De vor să ’nchidă gura femee! curidse! (pendula bate (» jum. dre)
Nu cred să întârzie. (Sună( intră Tudor. Scrie căte-va iSndurl la biurou, îndde hartia si io dă).
Să dai acesta sus. (Tudor ese. Alex. scdte perdelele de lansa din stingă, din brăţarele lor şi le aşdză drepte îropreunăndu-le, ca cum ar face o portieră).
lot ce me maî măngăe, e că acest prepus Eşit în drum la vreme, va fi de-acu ’nainte
— 166 -
Un credincios tovarăşii ca să mg ’nveţe minte. (Se nude o trăsură afară. Alexandru alergă la ferdstră).
Ei sunt. Ce faţă cruntă, ce ochiţi nelinişcit . . . (Se pune în dreptul uşel din stănga, apucă perdelele cu mănile, ca cum ar vorbi cu cine-va din năuntru).
Corina-i mănidsă ? Scena VI. Alexandru, Corina, Doctorul. fCănd intră Corina şi Doctorul, Alexandru se întorce repeda cu faţa spre el ca cum ar n fost surprins. — Corina intră repede, v&sfind pe Alexandru, face o mişcare să stea în loc, dar trece înainte şi se opresce lăngă canapea, unde • se desbracă nervosă. Doctorul o urmdză cu paşi mărunţi fdrte încurcat). Corina (trăgăndu-şl mănuşile).
'l-acolo ... a tresărit! Alexandru (zîmbitor venind în faţa scenei).
Frumos ! v’aţî luat sborul şi m’aţî uitat pe mine, Aţî conspirat în lipsă’mi şi aţi găsit că-î bine, —Aci găsesc pe doctor cu higiena lui — Să nu lăsaţi să trecă sfinţitul sdreluî, Fără-a eşi la aer ’nainte de măncare. Prea bine. De ce însă nu aţi avut răbdare Să viu şi eu acasă, să mergem căte trei ! Mi-ar fi făcut plăcere.... (către Doctor). Aşa că-î vina ei? (către Corina).
De cer Corina (fără a se uita la dgnsul).
Sciî fdrte bine că nu’s supărătdre,
'
— 167
Aveaî atăta trdbă —şi tv€b&—abşprbU6re — In căt n’am vrut o clipă să ţi-o zădărnicesc!, Nici chiar pentru plăcerea, ce zic! că o găsesc!. De-a merge la primblare cu no!__ Alexandru. Căt esc! de bună!
(a parte).
j\le ’nghimpă. (privind’o) ceru’! negru, o să avem furtună. Corina (dreg€ndu’şl rochia). Iţi mulţumesc! Se p6te... Şi D-niata esc! bun.. Alexandru.
I
Ce vorbe sunt acestea? Nu te’nţeleg.... îţî spun.... Me iartă .... Corina (întrerupăndu-1). N’am ce-ţî face. Eu, sci! că nu’s deprinsă Cu jocuri de cuvinte, ce au cătare ’ntinsă; In căt sunt mulţumită, cănd ast-fel precum pot Leg căte doue vorbe, ca să nu tac de tot. Alexandru (a parte). Din ce in ce mai aspră. . . . acum o să sbunească. . . (tare).
Şi tu, de la nimica fac! lucru—atăt să cr£scă! Nu’mî spulbera aventul cel bun. Voiam să ’ţî zic Că nu’! nimic pe lume dar absolut nimic, Ce ar putea vre-odată să’mî facă o jicnire Din partea ta, afară de lipsa de iubire Şi de recela asta cu care îm! vorbesc!.
— i6S —
De căte-va minute.
(voesce săi ia măna).
iubită precum esc!!
h
(Corina, care până aici âl ascultase fără să se uite la tdrre ca îmboldită de indignaţiune, Cl priveşte lung, îşi ferescc ^ niăna ş’apol trece mândră în partea opusă a scenei).
Doctorul (a parte). Frumdse sunt acestea ?—Eu ce’s de vină 6re Să stau părtaşii nevrednic la astă sgrbătdre ?— Nu e nimic în lume de ce m’am fost ferit Mai din-adins, cum este ăst soiţi nenorocit De ’mpunseturî şi certuri ce facti din căsnicie Un iad de chinuinţă, cănd nu’î de mişelie. Chiar din pricina asta nici nu m’am însurat. Cănd mi-ar fi zis nevasta: ori doctor, ori bărbat!.... Pas, să mal stau la gânduri ! Sunt singur şi mi-e bine, Ear la vre-o ’nşelăciune, mS ’nşel tot eu pe mine! (Pe tot timpul căt a vorbit doctorul, Alexandru s’a strămutat uşurel pe după masa cea rotundă şi pe la spatele Corinel — care dădea semne de nerăbdare şi apoi s’a pus pe fotoliul de lăngă masă şi se utita într’un jurnal.— Alex. e la dreapta ei). Alexandru (privind-o, cu o voce tristă).
Din ce în ce maî tare me miră chipul teu De-a fi, cu mine astăzi. îmi vine fdrte greu, Din neobicinuinţă să ved amărăciune Or! răutate ăncă, în tot ce ai de-a’mî spune. Corina (cu răctîlă)
Eii ivam să-ţî spun nimica. Te ved pe D-niata Că ’ntrebî, că’ţî faci de vorbă, că cercetezi ceva,
i
— 169 —
Alexandru
i
I
Da ! cercetezu firesce, căci pentru’ntăia dată Azî esci aşa de aspră cu mine şi 'ncordată, Tu cea atăt de blândă şi dulce.— Draga mea De-aî sci căt nu te prinde, n’aî fi aşa de rea, In casa ndstră ăncă, n’au răsunat cuvinte De-acele ce inghimpă în inimă si ’n minte Incăt ori cine astăzi ne ar auzi, mirat S’ar întreba de suntem femee şi bărbat. Nu după moda nouă, ci ca din vremea veche, Când casa era una şi soţii o păreche. (Corina bate nerilbdătore covorul cu piciorul) Doctorul (a parte)
Cum se cundsce hoţul, că-i meşter la cuvănt Şi negustor de frase, vorbesce ca u.i sfănt, (tare, apropiindu-se)
Eu cred că nici-o-dată, nu’î de folos să fie In casă ne’nţelegerî şi între soţi mănie. Firesce, oameni suntem, greşălele ;su pe no! Dar şi îngăduire se cere cănd sunt do!.... Alexandru (vesel). Am fost în tot-de-auna si sunt un om de pace; Incăt eu cu nevasta resboiu nu pot a face. Aşa e dragă? Spune-î, Aşa e, căci zimbescî. Corina (conţiufindu-se)
Zîmbesc ?!... zîmbesc de milă. Me mir cum nu rosesc! Cănd spui astfel de lucruri şi vi! cu-atăta fală Sâ’mî da! sfat de blăndeţă si lecţii de morală.
— 170 —
Aş înţelege-acestea şi p6te le-aş urma, Cănd mi le-ar spune altul, nu insă D-niata. Alexandru Cum nu eu ? Ce ’nsemnâză Corina Oh! înţelegi prea bine. E tristă comedia ce vrei să joci cu mine Şi e neomendsă.— me iartă de cuvânt— Da, ea îmi dovedesce, că tot ce e mai sfânt. In astă legătură ce-i zicu căsătorie, încrederea deplină, e slabă jucărie! Bărbaţii ca tovarăşi necredincioşi şi rât Aducu perzând-o ’n casă ruina ’n urma eî. Uşori si fără cuget îşi făcu cu îngrijire O portă, pentru patimi, cu tainică eşire, Prin care scoţii el însuşi din casă cinstea lor Lăsănd să intre ’n locu-I scandalu ’njositor. Acâstă primenelă nemernică se face Mal lesne, cănd femeea o sufere şi tace ; Eu însă nu ’s de-acelea ce tacti şi se sfiescu A sugruma ruşinea în cuibu’I mişelesc. Eu priveghiănd de-aproape la cinstea vetrei mele Voiţi sci chiar impotrivă’ţî s’o ocrotesc de rele. Şi mal ăntei de tdte găndesce-te că sunt Femeea d-tale, şi că nimic mai sfânt N’aî de făcut în lumea de rele împănată, Decăt să’ţî ţiî femeea şi casa nepătată. —Acum urmâză’ţî rolul, îmi place să te ascult.
— .171 —
De ce să pierzi prilejul unu! discurs maî mult! Alexandru (a parte) E aprigă, nedr^ptă şi slabă cum sunt toate Femeile. Doctorul (a parte) Prea bine ! Mă mir de unde scdte Asemenea cuvinte ? Femeea cănd o vrea El face şi pe dracu de umblă după ea. Alexandru (tare) Văd, din nenorocire, că e cu neputinţă A ne ’nţelege astăzi. Ar fi dec! cu priinţă Să punemu pe un altul aicea între noi, Ca să ne lămurăscă de-a-răndul pe-amendoî Aşa eu rog pe doctor să vie, să m’ajute, Să nu ne perdemu vremea cu vrute şi nevrute. Doctorul (a parte) Poftim 1 mă pun la mijloc acum. Ce-o să le fac Mi ’sii dragi ş’apol sunt tineri, se c£rtă şi se’mpac, (tare) Eu vă ascult, de-oparte, vorbind de-atata vreme Şi zeu, dacă m’aţl crede încep chiar a mă teme. Să nu vă văd la urmă, aprinşi precum sunteţi, Că vă perdeţl cu vorba şi mintea căte-aveţî. De vreţi a vă ’nţelege fiţi maî dămoîî la fire. —Femeea, vatra casei, blănd simbol de iubire, Menită să păstreze bărbatului un loc De măngăere ’n suflet— chiar neavend noroc •
17-2 —
Să ’nalţă cu mândrie pe-a datoriei, scară, Dănd gândurile rele din inimă afară. Cu pilda eî cea blândă, cu graiul ei duios, Uşor să ’ntdrcă pdte la drumul priincios Pe cel ce în aventuri nebune orî trufaşe Şi-a pus în jug viaţa, la simţuri pătimaşe!_ Alexandra (a parte)] Adică bate ’n mine. Bun avocat mai am Me sprijină ca ştr£ngul pe spânzurat, (tare) Eram Să zic şi eu o vorbă. Acestea tdte ’su bune, Dar nu me lumindză de loc. Nevasta spune Că am deschis o uşă de patimi şi că sunt Bărbatul cel maî sprinten la cuget pe pământ, Că vatra e’n pericol şi că va sta de strâjă La pragul casei ndstre să nu’î fur cinstea’n mreajă De simţuri pătimaşe, precum zici D-niata, —Me rog din t6te astea aî priceput ceva ? Căci n’aş voi asupră’mî să cadă o bănuială (pausă. Doctorul şl Corinn. tăcu). Lipsită de temeiuri, Cum ? staţi la îndoială? Atunci de ce atătea cuvinte de prisos Cu-atătea înţelesuri pe faţă şi pe dos ? Acesta-î comedie ! . . Corina ^sărind de pe fotoliu)
Destul, că’mî pierd răbdarea! Doctorul. S’a risipit iar vraja.
— 173 —
Corina (cu indignare). Cum a! neruşinarea 5â vii să’mî zici în faţă că eti joc comedii, Când înţelegi prea bine că sciu de unde vil, Când am aici dovada purtăre! d-tale Atât de înjosită.—Cum ? mi te pui la cale, In taină, cu-o femee ce’ţî vine din Paris Şi care te iubesce, şi o iubesc!! 1-aî scris .... Ve scriţî de lungă vreme, de sigur. Ce ruşine! Şi :mî mal spund! acuma că me iubesc! pe mine ! Şi alerga! la densa.—Ah! mult rSu mî-aî făcut!— Sciam de-atătea zile că vine, am tăcut Se ved de nu me’nşdlă a mea închipuire. Adinidre însă, (ironic) plecând, la întrunire, Te-aî dus întins la gară s’o ’ntîmpinî, azi e Joi, Aşa că pentru-o Fanny, ţi-a! bătut joc de no!! Acum pricep! de sigur, din ce împrejurare Mi-e inima cernită şi vorbele ’su amare ! Alexandru (ca aiurând). E o fatalitate, un v£nt nenorocit, Ce a căzut asupră'mî şi care m’a uimit ! Corina. Mărturisesc! atuncea! E dar ne’nlăturată Nenorocirea ndstră ! Ma! spune’m! înc’odată.... Credinţa şi ’ndoiala se sbuciumă în piept, Răspunde ! (pausă, s,e apropie de Alex. şi-l ia de braţ, cu un. surîs silit),
Sunt nebună ! Aşa că nu e drept,
\
— 174 —
Că e o aiurare a ’nchipuirii mele, —Femeea sciî că’î slabă şi p6te să se ’nşele-— Că me iubesc! pe mine. Mi-aî zis azî: te iubesc! Pe ea nu poţi s’o suferi...! Aşa e ?,.. (vâztSnd că Alexandru tace privind’o).
Năbuşesc !
Răspunde!.... Doctorul.
Cu o vorbă din inimă pornită, împrăştie necazul, fă-ţi casa liniştită! Corilia (dăndu-1 telegrama).
Citesce-m! tu depeşa şi judecă ... să vezi, Aşa de reii e scrisă, că singur aî să crezi Ca mine . . . Doctorul. Alexandre, găndesce-te la lume, La densa şi la tine. Acestea nu sunt glume. (Alexandru tace, privind depeşa). Corilia, (se pldcă pe umfirul luî, spre a ceti).
«Nici un cuvent la nimeni, îmbrăţioşerî!» Ce zici? «Aşt6ptă-me la gară, sosesc Joi» . . . Dar aici «Alerg spre fericire!» . . . Acestea nu’su cuvinte, Ce m’au putut aduce uşor să-mî es din minte ? Alexa,ndru (a parte).
Ce gingaşă e ast-fel ! dar gelosia’î rea Şi eu vr6u pace *n casă . . .
— 175 —
Corina. Asa e ?■ Alexandru (luănd o înfăţoşare tristă, vorbesce rar, ca cum ar scote vorbele cu greu). Draga mea, SSrmana omenire, atăt de ’mpovărată, Pe multe povârnişuri alunecă de-o-dată . . . Sunt une-orî momente, cănd omul e dator Să ’nfrunte slăbiciunea, să fie răbdător . . . Si să’şî ascundă păsul căt mal adănc în taină . . . Oh! grija-î pentru suflet obositdre haină .... Ce folosinţă 6re avem a ne lupta Ş’a ne jăli zadarnic, de nu putem schimba Fatalul curs al sdrteî, cănd din nenorocire Ne rSscolesce viaţa cu-o aprigă lovire . . . Doctorul. Vorbesce într’aiurea! Ci fii mai lămurit . . . Corina. Eîi nu ’nţeleg nimica. Alexandru. Ei bine, a sosit, Da, Fanny e aicea. (îngenunchiănd). De ’s vinovat . . . ertareî Corina (făcând o mişcare în lături). Ah! nu m£ înşelasem! (sbucnind de plănsh Ce grdznică trădare!
— 17<-> —
Alexandru (sculăndu-se, se apropie de ea)
Dar o să plece . . . dragă . . . Corina (fuge spre canapea).
Ah ! lasă-mS! (se pune jos, Doctorul (apropiindu-se de Corina şi împiedecând pe Alexandru de a se duce hlngă ea).
Ce faci E rău, nu-î demn de tine ... Nu te’ncerca s’o ’mpacî Atâta măngăere îi mai rămâne . . . Bine Ce gânduri aî ? ce’ţî este ? cum nu ţi-a fost ruşine, Când aî aşa femee ? . . . Eu nu sciiî ce să’ţî zic ! De ce-aî făcut aceasta, când nu’ţî lipsea nimic ? Alexandru.
Nimic din căte omul nu p6te să dorăscă . . . Dar inima e vie, ea cere să iubescă Mereu, ş’atăta sbucium purtam în pept de dor, Că de-ar fi stat acolo, eram să mă omor. Ce vrei aşa mi-e firea . . . e p6te-o nebunie ! (se apropie de Corina, care plânge pe canape),
Te rog . . . Corino . . . dragă . . . Corina (vorbesce plângând).
Dar asta-î grozăviei Ce inimă, ce cuget, ce minte aî ? Ce escî ? Parc’aî trăit afară din lume, de vorbescî Aşa fâr’ de sfială şi fără de măsură. Ce ţi-am făcut eu 6re, de’mî porţî atăta ură? (Se scdlă. şi vorbesce, apropiindu-se din ce în ce mal mult).
— i/7 —
pe când trăescî cu mine, făcutu’ţî-am vr’un reu ? Avut-ai a te plânge de caracterul meu ? Căsătoria ndstră n’a fost ea o unire ^ dou6 măn! întinse cu dor şi cu iubire ? Si ’n casă, ca în lume n’am fost necontenit 0 s6ţâ credincidsă lăngă-un bărbat iubit ? pin sfănta’mî datorie eşit’am vre o dată ? Cc ţi-am făcut ? respunde ? (pausă. Alexandru stă cu capul ţintit în pămănt).
Sânt 6re vinovată Câ’n inima’ţl prea largă şi’n pieptu’ţî prea aprins Dorinţele vrăjmaşe n’aii cumpet, nici coprins ? Că pentru patimi sterpe, nemernice, nebune Jertfesc! trecutul pacînic si ciasurile bune De dragoste curată, de traiu neturburat, In care ca copiii cu drag te-aî resfăţat? (pausă, urmănd cu violenţă).
Ce mai întreb de geaba ? Sunt lucruri pentru care Fcmeea cum se cade nu intră ’n cercetare, Ci le despreţuesce . . . Aşa despreţuesc Eu pe femeea ceea—fals idol omenesc,— Pe care a! adus’o aici făr’de ruşine, Să’ţî îndulc^scă traiul alăturea cu mine Şi să’ţî prefacă casa, din care voiii pleca, In cuib de desfrenare prin slăbiciunea ta ! (Ajunsă la culmea emoţiunil, Corina’şl pune mănile repede la ochi Şi se clatină să cadă. Doctorul să răpede să o sprijine. Alexandru face ''n pas spre dănsa; ea se îndrept&ză însă, îşi şterge repede ochiii, trece în p-.rtea opusă a scenei şi aţintindu’sl privirile fulgerătdre spre uşa din stănga. strigă ameninţând). 12
— i78 —
Fiinţă blestemată ! din margine de lume Alergi să’mi furi iubirea şi pacea, ş’al meu nume, Te furişezi nebuno, aici în cuibul meu, Tu care porţi ocara şi ura ’n sînul tău. Şi crez! că am să sufăr în faţa’ţî, nemişcată, Batjocura aC^Sta ? (face căţ!-va paşi spre uşă). Să eşî de-aicî îndată! (se întdrce cătră Alex., care se pune între ea şi uşă).
Acolo aî ascuns’o ! Acolo te-am găsit Păzind adinedre. Intrând aî tresărit. .. Doctorul (apropiindu-se de Corina).
Ce vrei să faci ? găndesce, daî singură alarmă Scandalului şi lumii daî singură o armă ! (a parte).
Auzî nesocotitul! Nu-î chip să’î maî împac ! (Corina înaint^ză spre uşă, Alex., se pune înaintea el). Alexandru (ca cum ar apăra uşa;.
Ia săma, ddmnă ! Suntem.... Corina (tremurând de mănie).
Oh ! sciţi c’aî vrea să tac, C’aî vrea să închid ochiî şi să te las în pace; Dar am s’o dau afară !.... Alexandru. Acăsta n’o vei face !. Corina (aprope de uşă).
In lături !...
— 179 — Alexandru (în faţa el).
Nu vel trece 1 Doctorul (frăngSndu-şî mănile).
E lucru nebunesc, Cc faceţi! Corina (dănd pe Alexandru în lături).
Fugi de-aicea 1 (Alexandru se trage lăngă dulapul din fund, Corina ridică o parte a perdelei şi strigă).
Eşî, eşî, îţ! poruncesc ! (Apoi se dă cu un pas înapoi şi aşteptă. Apare în pragul uşel Ştefan îmbrăcat în uniformă de maior de roşiori. Mişcare şi mirare generală. Corina se uită pe rănd la Alex. la Ştefan şi la Doctor).
Scena VII. Alexandru, Corina, Doctorul, Tudor. Corina (făcend o mişcare în lături şi dănd un ţipet).
Ah! Ştefan (închinăndu-se).
D6mnă ! Corina (îndreptăndu-se către bărbatu-seu).
Alexandre! Doctorul (a parte).
Ce vrea să zică asta ? Ştefan (a parte)
Se uită lung la mine.
— iSo — Alexandru (vesel)
Mi-aî speriat nevasta Ştefan. }
Eu, ce fel ? Alexandru. Uite bine. Intrdb’o tu să’ţî spue, Ştefan. ) Dar Alexandru. Ah ! nu V6 cunosceţl! (presentăndu-1 Corinel). Maiorul Ştefan Grue, Un bun şi vechili prieten al meii . . . Corina (dandu-i măna). Imî pare bine; Ve CUI10Sc6m din faimă
. . (Ştefan (ÎI sărută măna).
Ştefan (zărind pe Doctor). Oh ! Doctore! (Se ’Ddrepteză cătră densul şi-şi dau mănile) Doctorul. (încet). Cu cine Erai ăncă ’năuntru ? Ştefan (privindu-1 mirat). Cu nimeni,
iSi
—
Doctorul. N’aî vfizut . . . I’e - . nimeni ? Stefa,n. Eram singur (se străngu de mănă) Doctorul (a parte).
Bun, Fanny-a dispărut. (In timpul acestei convorbiri, Corina a aruncat o privire repede în odaea din stănga, apoi se întdrce spre canapea încetişor). Alexandru (privind pe Corina, a parte). Nevestei’! tot 1-e frică . . .
(trece în faţa scenei, în drdpta)
Corina ţpunându-se pe canape, a parte).
Nu-î nimeni! De mirare! Ştefan (încet, doctorului).
De ce mi-a! făcut însă acostă întrebare ? Doctorul (arătăndu I pe Corina).
Ţi-oiu spune mai pe urmă . . . Ştefan (cătrîl Corina).
E 6re-adevSrat, Ce zice Alexandru ? Aş fi nemăngăiat, Ca pentru ’nt£ia dată, cănd facemu cunoscinţă, Să fiu prileju nevrednic de vre-o necuviinţă . . . Corina. Oh! nu . .
\
— I §2 —
Ştefan
Cu t6te astea, cănd V’aţî dat c’un pas în lături. Eram Crezend c’am intrat p6te în vre-o Nu m’aşteptaţî pe mine, desigur .
m’am ivit pe prag să m6 retrag, casă străină. . . nu’s de vină,
(arfitănd pe Alxandru, care se preface că privesce aiurea)
El m’a trimis acolo şi’l aşteptam să vie, Să me presinte, ddmnă. Doctorul. Adeverat să fie ? Ştefan.
Adeverat. Intr£bă’l. Corina. Nu înţeleg nimic E dar o ’ncurcătuură . . . Doctorul. Aşa era să zic Şi eu. Ştefan.
N’av6m dreptate ? Corina. (cătră Aexandru).
Atunci persdna ceea.. • Doctorul (întrerupfind-o, caută la ornic).
M6 rog, nu v6 e f6me ?
1«3 —
Alexandru (rîzând,
i
parte).
Ciudată, e femeea, jjicî chiar v6z6nd cu ochii nu crede, cănd nu vrea, Ce pot fi celel-alte, de judec dupe-a mea. (tare, apropiindu-se de grupul din stânga;
Inchipueţî Ştefane—adeverată dramă— Acum câteva zile primesc o telegramă, (scdte telegrama din buzunar)
Prin care un prieten îmî scrie din Paris, Că cu credinţa ’n mine şi sufletul deschis La fericire, grabnic se va întdrce ’n ţară, Rugându-me sărmanul, ca să’l aştept la gară Şi să nu spun la nimeni că vine .... (Ştefan face o mişcare, ca cum ar vrea să vorb^scă, Alex. âl opresce cu gpstuU
N’am sfârşit. Din întâmplare însă, o ddmnă a cetit Depeşa şi . . . îndată s’a pus pe bănu&ă, Că’î scrisă de-o femee, că eu . . . Ştefan (intrerupCndu-1).
Oh! Ce greşală! Eu ţî-am trimis depeşa. (Alex. ei da telegrama) Corina (sărind de pe canape)
Cum, D-niata, glumesc!? Ştefan Da. Eu sunt Fanny, ddmnă 1 (Alex. rîde cu hohot şi se pune pe fotoliul din drdpta)
- iS4 -
Doctoral. Curat ca în povescî. Ştefan (citesce telegrama). întocmai. «Cu credinţa nemărginită ’n tine «Alerg spre fericire. Tu privighdză bine «Nici un cuvănt la nimeni.» icatră Corina) Oh! ddmnă de sciam Ce are să se ’ntSmple, me credeţi nu scriam Aşa, şi mal cu s<$mă el si rugam să’mî ţie Acestă taină ’n doue cu scumpa lui soţie. (Corina transformata şi înveselită se duce uşurel pe la spatele lui Alexandru, 61 apuca capul în mănl şi-l sărută de multe ori). Corina,. Căt sunt de fericită! Ah ! şi căt te iubesc ? Me vel ierta tu 6re ? (vorbescu încet). Doctorul (lui .Ştefan). Pecatul femeesc E gelosia. Bine, atăta me uimise încurcătura asta, încăt me părăsise La urmă şi răbdarea, şi tdte . . . E ciudat! . . . Ştefan. Molipsitdre bolă. Doctorul. Şi dor nu’s însurat! Corina. (lui Alexandru). Ce m’a împins mal tare în astă rătăcire,
;
- 1S 5 —
j\_ fost iscălitura. E lucru peste fire Ca pe-un bărbat să’l cheme într’c st-fel, nu’I aşa ? Alexandru
I
pjQ Ştefan i-a zis Fane, de mic copil. Era Un obiceiu din scdla, la noi, să’I zicemu Fane. — In loc dar să te’nconjuri de gânduri ngsdrăvane Şi să tot teşi prepusuri, de ce nu a! venit Să’mî spui ce-avdî pe suflet şi te-aş fi liniştit Cu*o vorbă, ca acuma ? Corina Dar unde pul mândria Fir^scă, a femeeî ... . Alexandru. Adică gelosia, 0 patimă trufaşă, cu care v6 jucaţi, Ca cu-o săgdtă ’n care adesea v6 mţepaţî. Mândria femedscă, ar trebui să fie, Ca strdja credincidsă, a inimii mândrie. Destul că măngăere aşa de rar găsimu In lume, ca atuncea, cănd cel puţin iubimu, Să nu daţi viaţa, pacea şi slaba vdstră minte. Cum vrei să faci tu astăzi, pe jocuri de cuvinte ! Corina (întinzCndu-1 măna).
Invdţătura-î scumpă, căci eu am suferit Mal mult şi mal puternic................. (Se întdrce spre Ştefan şi Doctor)
— 1S6 — Ştefan. 7
Sunt f6rte fericit, Că v’am putut aduce ear liniştea. în casă. Corina (dăndu-I măna).
Sunt recunoscetdre . Tudor (pe pragul uşel).
V6 rog, poftiţi la masă. Doctorul (căutănd la ornic).
Chiar şi venise vremea, am flămânzit de tot. Să sciţi că altă dată, cănd me’ţi pofti, ve scot La rănd pe fie-care, pen’ la sofragerie, Să căutaţi de masă, ear nu de gelosie! (Corina dă braţul lui Ştefan şi pornescu spre fund). Cortina cade.
PRIMUL BAL Comedie înli’un act.
MARIEÎ Cu întrega mea inimă.
»
/
PERSONELE: Robeanu, medic........................... Lia, soţia lui................................ Mitică Zor nesc71........................... Siinion} sluga lui Robeanu . . Catinca, fată în casă la Robeanu .
D-nul C. Nottara D-na Ar. Romaneştii D-nul C. Costeseu „ C. Catopol D-na M. Ciucurescu
Scena se petrece Earna în casa lui Robeanu. în Bucurescî.
Teatrul înfăţioşdză o elegantă sală de măncare. — Masa e pregătită pentru un mare supeu de bal. — Scaune de-a-lungul mesei.—La dnSpta un cămin cu o mare oglindă. — Lăngă densul un fotoliu, un scaun, şi o masă pentru fumat. — La stănga un bufet mare cu argintării şi cris taluri. — Coşuri cu fructe şi bonbdne pe masă. — Uşă în stănga uşă în dr£pta. — Fundul scenei arată, printr’o arcadă o seră de earnă lumi nată. — 0 draperie bogată decoreză intrarea serei.—DouS lampe ardu pe cămin. — Candelabrele de pe masă nu sunt aprinse,—La ridicarea perdelei pendula bate 9 ore.
Scena I. SilTlion (cu mănile în şolduri inspectănd masa). (Livrea neagră cu şnururi galbene, vestă albă de postav, cu fir, culoţl, de catifea roşie, ciorapi albi, pantofi de lac. — IO, 15, 20,
25, 30, 35, 40, 41, 42, 43, 44 P - a... tru... ze... ci şi cinci! Bun! de s’or mai strânge ceva boeril, încăpu toc mai 50 de tacâmuri. (Căutăndu-se prin buzunare). Na! câ iar am prăpădit’o ! De când cu balul ăsta, mi-am perdut minţile şi pace ! Ba bine că nu le-aş fi perdut! Me rog să te pui d-ta bun, teafăr, sănătos şi să restorni o casă întrdgă ca să faci loc gol pentru învărtitul cocdnelor şi să strămuţi lucruşdrele, să le stingheresc!, ba să le şi mal fârămî, că de! om esci, numai şi numai să-ţî faci
192
trebă şi să aduni o sumedenie de lume ca să bea mănânce pe socotdla ta.. . asta n’o pot eu înţelege odată cu capu I A ! Să merg! bună-6ră la alţii, asta maî vine la socot61ă, că stau frumuşel la odihnă cu hainele boe rilor în braţe şi dupe ce m’am săturat de privit şi de somn, mai dau o revisie pe la bufet! Kief pe socotela altora, vezi bine ! Dar de opt zile să m6 muncesc eu. să n’am nici masă, nici linişte cum se cuvine prea e prea ! adică vorba ceea : nu face că ţi se face ! Căi nasem din cale afară pe bieţii feciori din alte case, trebuea să-mî cadă şi mie beleaoa în spinare ! Şi tot n’ar fi nevoea aşa de cumplită, dacă m’aş maî putea răcori cu vre-o vorbă bună de la boeriî ori de la Tincuţa — o bălăidră cu ochii căt un ban mare—care m£ j6că maî de hai de căt pe un titirezii! Aş ! ţi-aî găsit, tot ce fac nu e bine, ba uituc, ba nerod, ba gură cască ba căte alea t6te, de nu maî sciţi cum să deschid gura măcar şi diavoliţa de fată me hărţuesce într’una. Me mir cum n’am pus tacâmurile pe dos, atăta m’aîi zăpăcit de-o sSptemănă cu afurisitul ăsta de bal. D'apoî fie ! halal nici la Prinţesa care dă de 40 de an 1 baluri în tdte Vincrile, 11’are să lle aşa de frumos ca la noi ! Când te uiţî la salonul pe care l’am lustruit sticlă, de mi-e milă să calc pe scânduri şi maî ales la supeul (înghite). ... cu fel de fel de bunătătî.. dacă nici acum nu mî’o mări 16ta cuconiţa, apoi nu maî e dreptate pe lumea asta ! Deschide uşile dulapului şi aşdză cofere de argint pentru şampanie). Pecat numaî că’or să se bea vinurile cele bune! Eu ziceam Tincaî sfi mestecăm şi de cel maî prost că boeriî nu maî bagă
! .•
' i
— J93 -
de s6m& în ferbinţdlă, dar mi-am aprins pae în cap că m'a auzit cocomţa... ba nu m’o auzi vorbind ? că eram într'un vărf de scară ştergem policandru şi Ţinea era în celă-l-alt capăt al salonului... A sţrîns tot vinul cel mal aşa l’a închis şi a luat cheea Ia d-el! Adecă ce mg amestec eu ? dacă singuri d-lor vor risipa, apoi vina slugelor este Iii!! Şi că mult maI e fără astempgr . . . n’aş fi crezut nicl-odată, cocona teneră şi purtată d6r prin lume, cum na mal fost alta şi ţaca, ţaca, tdtă ziua, nu-I mal’place nimic, nu-I mai intră nimeni în voe, vrea, nu vrea, intră, ese, scdte, asdză, jos, sus, în tdte părţile, ar osteni o sută de 6menî de s’ar potrivi firii d-salc, dar ancă pe noi câte-va biete slugi. Noroc că nu ne mai vinii şi musafiri, c’atăta ne-ar mai lipsi—(e ar se rotesce în jurul mesei.) Păi ! cătld zic eu! Nici la Prinţesa nu I maî bine! Le-am aşezat colea, de la meşteşug! (Catinca intri cu doufi coşuri de flori,. Eacă şi băiănica mea! Bine că te-al indurat şi de mine sufletul meu! Catinca,
(punfind coşurile pe bufet)
Sciî că te găsesc nostim? Ce, era să me ţin de d-ta? Fără sindrofie nu-ţî merge bine? Abia scăpaiu din iatac acum. Pene am îmbrăcat pe coconiţa am crezut că turbezu nu altă ceva. E şi mai avană de căt înainte! (.Se uite în oglinda si să gătescej Uf! îmi liuesce capu de atăta cicăl&ă. . . Simi'on. (apropiindu-se cu dragoste de dCnsa)
Tocmai ca mie, puişorule! Şi ăncă eu tot mal am răgazu când te ved pe tine. pe cătă vreme tu. . . . (vrea s’o i i de talie)___ *3
— 194 —
Catinca. (dăndu-i peste măria). Ia te mărginesce ! te poftesc, ca să nu ne stricămfi prieteşugul Mie nu-mi plăcu astea ! Simion. Vai de mine, că amarnică mai esci ! Bine, bre omule dacă te iau de nevastă ? Uite, să eşimu d6r cu cinste de la balul ăsta şi lucru-î isprăvit! Popa Stoica ce tr£bâ alta are ? Catinca. Se p6te! Tocmai de aceea nu te pripi! Vom vedea mâne ! Multe baluri am mai trecut şi vorba d-tale tot făgădudlă a remas ! Simion. Care baluri ? Caţinea,. Cele pe care mi le tot puneai sordee. Simion. Cine 6ţî vorbesce de alea ! Baluri pe la străini! Eu îţi vorbesc de balul nostru de astă sdră. Cum e cel d’ăntSiu bal ce-1 dau boierii noştri de cănd s’au luat, ăsta e ăl bun, ale-l-alte erau aşa de-o şmecherie de dragoste şi de gură dulce!. . Gaţinea. Apoi vezi că tocmai de aia, tc şi poftesc să te măr ginesc!... auzi d-ta şmecherie?... bine-ţî zicdm eu că esci un nerod... gură dulce? ii vedea tu gură dulce, cănd or
— T95 — înflori căpşunele în căşlegî, băete... dacă e vorba aşa! (Simion vrea să-i ia mana) ia vezi-ţî mai bine de masă! C’acum începu să pice musafirii! Simion : privind-o cam de sus) Masă? Se cundsce că numai cu de ale găteleî îţi faci d-ta sdmă, căci alt-fel ai fl vgzut ce fel de masă mi-am înjghebat ! Poftim dudue şi privesce, nici la Prinţesa.... (cu ironie) ce-ţi vorbesc eu de Prinţese d-tale, mal mult decăt la Dobrotin care e becher, şi la cucdna Luxiţa Simizdnca, care tot prin sat mănâncă, ai mai vdzut d-ta mese ? Eacă uite-te de vrei să cunosc! ce va să zică o masă boerdscă... d6r de gdba nu m’am plimbat eu 7 ani cu cuconaşul pe la t6te băile din năuntru, am învăţat si noi ceva, aşa s’o scii d-ta, madmuzelo.... (învărtindu-se într’un picior) pe-acolo nu ajunge fite-cine, bălănico! Caţin ca. la te mărginesce!.. atăta îţi spun eu ! (pausă) Cuţitele de argint le-aî adus de la cucdna a mare ? Simion (căutând în buzunare). Dacă am perdut ţidula . . Ba n’oiă perde-o!... aş vrea să te ved pe d-ta în locul meu! (găsind o hărtie). Ah! (mototolind-o şi asvărlind-o în sobă). Aş! hăl'tie de ţigaiă! Catinca. Da le-aî cerut ? du-te de le cere! Ba maî bine trimite pe cănd cineva... pe Vasile vizitiu!... cine-o să deschidă uşa o începe lumea să vie.... uitucule! (rade). (Simion se tot caută prin buzunare)
— 196 -•
Scena II Ce) de sus. Lin (în rochie de bal roşi cu o cingStore lata de pan glica. Fdrte eleganta. O horbota alba pe umerii gol. Vine clin fundul «scenei, din seraj. Lin (îocheindu-şl o brăţara).
Catinco, ce face domnul? Cntinca. Adin£orî cetia în odae ia d-luî. Simion. f-am pregătit tdte pentru îmbrăcat. Nici tăr/.iu nu e, abia că bătură nouS! Lin (mergând sa se privdscă în oglinda).
Să aduci o pungă de hărtie care e în seră Catinco şi vezi dacă n’am uitat mănuşele pe piano în salon ! (Cntinca ese prin fund. Către Simion) Regulat-aî cum ţi-am zis, covorul pe Scară şi lampele? (Vorbesce răpede şi scandând vorbele. K visibil nerăbdătdre şi uervdsă).
Simion (aprinzfind căte-o luminare pe răod din candelabre şi apoi stingând-o).
Fiţi fără grijă, cuconiţă! Tole sunt la locul lor. Lam pele strălucescupar’că ar fi la luminăţie! Asupra băcţilor să n’aveţî nici-o bănuială, sunt de-aî noştri. E Mihalache verul Tincăl şi nepotu-meu care slujesce la Dobrotin, ăl de sa dus la Paris. Sunt spilcuiţi ca nisce coconaşî! Cntilicn (aducând o hărtie în forma de punga)
N am găsit mănuşele nicăerl. Le-am căutat şi în iatac
- 197 — si pe la domnu (vdzfind mănuşele într’o cuta a cingâtdrel rochii) eaca mănuşele erau aic! (i ]e da). Lia. Bine zici, le uitasem. M6 gândeam la alt-ceva. Dâ-mî coşurile cu flori. Aşdză-le de-a rândul prin vasele cele mic! de Sticlă. (Deschide punga de hărtie şi scdte mici bilete pe care le aşeză împreună cu un mic buchet pe talere). Cum O începe să vie lumea să aveţi grija de-a lăsa draperia de la seră şi să nu o ridicaţi p6n£ ce n’oiu veni eu aici. Catinco, dupe ce veî isprăvi, să pui fierul cel mic de frisat şi o cutie de ace de cap lângă oglindă în odaia mea. Să înfigi bolduri la panglicuţele de cotilion.... o să le găsescî în coşul meu de lucru. Ccitincci. Prea bine coconiţă ! (ese). Scena III. Cei de SUS, Robeanil (în jachetă cenuşie scurtă, cu părul cam în neregulă, cu cravată colorată cam strămbă. cu o carte în mănă intră din stănga). Robeanu. Dragă, unde mi-a! pus biuroul, că nu-1 găsesc nicăeii. Lia (din capul mesei). Biuroul ? (găndindu-se puţin, privind la Simion), Ah! SClu! L am pus de-asupra lăzilor sub scară. Era să 1 aşezu în odaia de bae unde am grămăit cele-l alte iucruiî, dai Simion
— I9S —
a zis că p6te să aî nevoe de densul şi Tam pus mai la îndemână.... Simion. E dupe perdea coconaşule, în dosul dulapurilor cu ierburi şi cu chipurile cele de ipsos. Robeanu. Şi asta vrea să zică la îndemână ?. .. Mi-âţI mutat şi dulapurile ? Bine dar o să mi se prăpaddscă colecţiile! Cine scie cum le veţi mai fi trântit acolo unele peste altele ! Intru ce strica dacă le lăsai unde erau la locul lor ? Lia. Dar bine, ch£ri, cum era să le las ? se stricau de tot atunci, am trebuit să fac odae de fumat în biblioteca ta. înţelegi că nu le-ar fi mers tocmai bine (apropiindu-se de densul). Ce fel ? Nu te-ai îmbrăcat încă ? Uite sunt aprdpe de 9 şi !/2i o să încapă lumea să vie. N’o s’o primesc d6ră eu singură I Du-te răpede de te îmbracă şi lasă biuroul şi colecţiile în pace, că stau ele bine unde le am pus Robeanu. Da, de bine I aî resturnat cu desăvârşire casa întrdgâ cu balul t6u, nu sciu dacă ’mî voiu mai putea găsi şi capul cu regula care mi-aî făcut’o aici. Lia (împingăndu-1 spre uşă).
Du-te mai bine de te îmbracă şi lasă imputările pe
— 199 —
urmă. Acuma nu am vreme să le ascult. Nu vezi cătă tr£bă este încă de făcut ? Alde, fă-mi-te frumos, dacă vrei Să nu încep eu a Cărţi 1 (îl duce de braţfi pănă la intrare). Scena IV. Cei de sus, afară, de Robeanu. Lia, (către Simion). Asta e vina d-tale ! Dacă lăsaî biuroul unde ţi-am spus eu să-l pui la început, nu avea Domnul nevoe să-l caute peste tot locul şi ar fi putut să fie gata de mult. Simion (a parte) Poftim, tot eu vinovat, ce ve spunem ? Imî zisese să-l pun în magazia cu lemne, (tare) Am socotit că e ma! la îndemână acolo şi dacă coconaşu mS întreba de el, că deabia azî dupe prănzu l’am mutat, Par fi găsit numai decăt! Lia Bine, bine! du-te de ţi caută de trdbă mai bine, decăt să tot respunzî. Simion (plecând spre uşa din stănga, a parte) N’am noroc şi pace bună.... Robeanu (intrănd) Unde mi’aţ! pus chieile? Biuroul l’am găsit, cu va! nevoe, dar n’am putut da de chiei nicăerî. VS f6rte mulţumesc de cum mi-aţî aşăzat dulapurile. Unul era resturnat pe-o cdstă şi celălalt e cu gdmurile uşelor sparte....
2 00
Lia (impacientată)
Chieilea? Chieile ? Ce se faci cu chieile ? Mi se pare că le-am strms eu undeva, (cătră Simion) Du-te de’ntnSbă pe Catinca ce le-a făcut ? Simion (eşind prin stînga, a parte) Adică... numai eu sunt uituc? Acum fuga după cutite că nu e chip! Lia Me rog, şi fără de chieî nu poţi? Unde o să le găsesc, acum? Ce-o să faci cu ele? Robea,nu îmi trebuescu pentru notiţele ce am în biurou. Nu am măne curs la Facultate? Lia, (rîzând)
Ai de gănd să ţi! cursul măne. Frumos curs are să fie, după ce vei sta până la 8 ciasurî dimindţa în bal. căci ştii, că dăm invitaţilor si cafdoa cu lapte, după ga lopul final. Robeanu Şi cafdoa cu lapte?... bieţii omeni! Lia Mai ântăi eu nu înţeleg balul de-căt cănd se sfîrşesce a doua zi cu s6re. Apoi noi avem şi datorie să-l prelungim căt mal mult... cel d’ănteî bal ce dămu după căsătoria n6s* tră... e fdrte natural 'dar să ţie cel puţin, pSne la 8 di
minua...
i
5 5
----201 —
Robeanu Cel d ăntâî bal! Şi pene măne dimindţă la 8, cel pu ţin! Aî nisce orizonturi f6rte întinse, drăguţă\ Dar cu sănătatea ce facemu, ddmna mea?.... Lici
Sănătatea? F6rte-ţl mulţumesc e nu se p6te mai bună, domnule profesor.... Scena V. CgÎ d.6 SUS, Catinca (intril din stingă) Câtimea Chieile de la biurou nu’su nicăerî. Robeanu Atăt mai lipses'ce/ Câtimea.
Să nu fie cumva în coşuleţul cu lucru, pe care l’am închis în garde-robe. Robeanu. Şi garde-robul unde l’aţî aruncat? Catinca. L’am urcat în pod, din pricina oglinzeî! (Ciasomicul 9 şi jumătate),
bate
Robeanu.
In pod, prin întuneric şi cine scie ce veţi maî fi pus prin ’prejur, .. maî bine mC duc să me imbiac. Ved eu ca cu voî nu o pot scdte la capfit!
202
Lia. Aşa, chdri ! Şi vino degrabă în salon. E fdrte târziu Catinco ! Ia prinde-mî corsajul la spate că se tot ridică în SUS. (Catinca se pl£că şi O aranj<?zâ).
:
Caţinea,. Fără de oglinda cea mare nu ve puteţi vedea bine coconiţă, că într’asta de aici de-abia te vezi pe jumătate. Lin. Ba m6 ved mai bine de-căt în cele din salon. Nu cade prea în pământ jupa din faţă (Se întdree), îmi pare că tot calc pe ea. Catinca. Numai bine vine. Am prins-o cu ace şi nu se mai lasă acum. (se aude afară un sunet de clopoţel). Lia (tresărind). Eaca cineva. Aprdpe dă-mî mănuşele ! Unde e în salon. Şi Georges nu buea acum ! (ese Catinca in
io. Au început să vie, Dă-mî, Simion ? Ia vezi cine e? Poftesce e gata. O ! cursul d-lui mai tredrdpta).
Scena VI. Aceiaşi, Catinca, Mitică ZomeSCU iîn haine de drum cenuşii, cu o pălărie mică m<51e, mănuşi grdse de piele englezdscă). Lia (pornind spre seră). Fote să fie mama (îşi trage o mănuşă).
■
— 203 —
C&tinca, (întrănd).
£ domnul Mitică Zornescu. Lin. Zornescu ! Poftesce-1 aici. (cobdra). Zornescu. Vesel intra răpede apoi văzând masa întinsă şi toaleta Liel se opresce mirat).
Sărut măna, coconiţa mea. Da bine. ce e asta ? Ce aveţi banchet, ori daţi un praznic? (privind peLia) Rochie rose decoltată.... n’o fi bal cumva ? Bal şi mie nu-mî spu neţi nimic? Frumoşi prieteni sunteţi ! (Catinca ese). Lin (întinzăndu-I măna pe care Zornescu-7 o sărută). Ce fel ? n’aî primit invitarea? Eu ar trebui să me mir de d-ta. v£z£ndu-te că vi! în starea asta (arătăndu-i hainele) sunt io 6re şi o să încapă să vie lumea la bal. Balul nostru.... cel d’ănt&u bal ce dămu după căsătoria nOstră. Cum nu sciî? Nu se p6te? Ţi-am trimis Invitarea de io zile. Zornescu. Tocmai pentru că mi-aţ! trimis-o de io zile, nu sciţi absolut nimic. Viu de la ţară. Am plecat a doua-zi dupe balul Prinţese!.... sciî cei cu pricina! Azî tocmaî dou6 sfiptămănî! Me ierţi acum că am îndrăznit să viu în cos tumul acesta ? Sosesc de la gară şi eram atăt de nerăbdă' torsă depun omajele mele de admiraţiune la picjdrele fiu. m6se! dănţuitdre, care m’a scăpat dintr’o mare primejdie, încăt am călcat peste regulele bune! cuviinţe şi am venit cum eram de pe drum!
---- 204
Lm (răzînd).
Bine ! bine ! domnule Fluturaşu ! te iert, cu o condiţiune însă, să te presenţî căt mai degrabă înaintea ndstră în mare ţinută de ceremonie.... Zornescu Fluturaşu, eu ? D-ta mi ’o spui Glumesc! ca în tot deauna ! Ce face lorgu ? mfi prind că stă cu nasul în vre-o carte î Lin Ba nu. Se gătesce, cam cu sila dar am isbutit. Inchipuesce ’ţ! că vroia să ’ş! caute nisce notiţe, acum la io aprdpe, pentru cursul lui de mâne la şcdlă. Ce zici de asta? Să se gănd^scă la asemenea lucruri în s6ra pri mului nostru bal.... E bun de zugrăvit!... (se plimba). Zornescu Ce-o să’! faci! Bal ori nu, omul de sciinţă, bărbatul studios, principele arte! medicale nu e ca fiecare muritor. Nu se imbrază la vreme şi cănd e îmbrăcat nu sdmănă . cu tdtâ lumea. N’o zic asta tocmai pentru dînsul, dar aşa este şi nu d-ta a! să’l poţi schimba... Sciinţa trece înaintea tuturor balurilor şi chiar a.... Lin (întrerupăndu-ll
Şi chiar a neveste! ! Zi-o.... p6te ca să ai dreptate .. Zornescu Me iartă, d-v6stre faceţî escepţie... dovadă că se gâ tesce. (privind’o) Ce rochie strălucită, şi căt îţ! ş6de d<
— 205 —
bine cu dînsa ! Sper d6mnă că ’mî veî acorda favdrea je-a juca colilonul cu mine (se apropie de Lia) Lia Cu mare plăcere. Zornescu (luându-l mâna)
Si ânteiul cadril!... Lia Fără îndoială ! Zornescu (sărutăndu-I mâna şi privind-o galeşii)
Şi primul vals ?.... Lia Şi primul vals ! Numai să aî vreme să le joci pc tdte • căci nu cred să intri în salon ast-fel. Zornescu Nu, nu. MS duc îndată. Sunt gata în 20 de minute. Ş'apoî la noi, după binecuvântatul obiceiti lumea ne sosind decât pe aprdpe de miezul nopţii, am ăncă bună speranţă de-a fi eu cel d’ănteiu dintre invitaţii d-tale. Vrea să zică ne-am înţeles : primul vals, primul cadril şi cotilionul ! Lia Da, da. Zornescu. Dar ce-o să zică lorgu de asta ? Lia. Cum, ce-o să zică? Nimic, ca în tot-d’auna. Luci ui e farte natural, mi se pare.
- 200 —
Zornescu. Nu te mira, eu în locul lui p6te că nu a? găsi lucrul tocmai atăt de natural. Dar el.... aI drePtate d-ta de sigur. Li». Nu te înţeleg. Zornescu. Me rog îmi daî voe să fiu franc şi să te întreb ceva3. Li» (privind c^sornicul care bate 9 3|<).
Aî auzit ?... N’a! vreme de perdut, spune repede ce a! de spus. Zornescu. Vezi, de aceea zic eu că esc! un ănger (cu pasiune) bună! bună!.. . Li». (îl arată ciasornicul). Zornescu.
Voiu fi fdrte scurt. Zece cuvinte şi isprăvesc ! Nici că ma! pdte fi vre-o îndoială că Iorgu te iubesce. Dar a iubi pe o femee, pe ori-care femee şi a iubi pe o femee ca d-ta este 6re acelaşi lucru ? Omul care celor d’ănt£iu le-ar da atăta căt sufletul şi inima îî pot produce şi pot simţi, dă el îndeajuns aceea ce se cuvine ce c dator să dea celei-l’alte ? (Lia surîde). Nu rîde. Ajung îndată la conclusiune. Cunosc!, sau ma! bine zis n’aî vrut să ie! cunoscinţă de principiele mele asupra iubirii
207 —
câcî a! fi înţeles forte uşor aceea-ce vreau să’ţî dove desc. Sciî căt de mult mi-sti dragi trandafirii şi cu ce pasiune îî cultivezu. Dupe o îndelungată experienţă am ajuns la credinţa că din mărăcine sălbatec nu poţi scdte o centifolie. orî-căt de nobile altde î! vei face şi cu ori câtă răbdare te’î ocupa de densul. Şi totuşi originea lor este comună. Ce deosebire însă între fldrea cea albă, mică, plăpândă şi pare că timidă a unuia şi cordna strălucită, catifelată a celeM’alte ! P6n6 şi ghimpi! lor nu se asemănă. Ce! d’ăntfil te rănescu, îţi rupe carnea ca nisce ghiare, ce! de-al doilea te împungu—ca un cuvent de spirit, — te făcu să tresar! ca o sărutare! Aşa dar ... Lin (privind u-1 surîzănd).
Aşa dar din acostă ingenidsă comparaţiune, eii aş fi... Zornescu. Centifolia, ddmnă! Roşa centifolie! pe care lorgu are fericirea s’o posddă şi nepriceperea, nedreptatea p6te de-a nu o recundsce şi a nu o preţui.... Lin. Cu alte cuvinte bărbatul meu.... acest principe al sciinţeî, precum îl numeai, cu t6tă reputaţiunea sa de om înveţat, are după d-ta, slabe, fdrte slabe noţiuni de botanică şi în ce se atinge de rose, ar putea cu multă siguranţă să ia lecţiun! de la d-ta ?... Zornescu. Cum se cundsce că esc! femee ? Şi mcă ce femee r Al
---- 2C>S ---
numai de căt la îndemână, acel «nu ştiu ce», care ne farmecă şi une ori ne convinge chiar fără să vremii! Al acel dar nepreţuit al paradoxului gingaşu şi calitatea rară a iîronieî spirituale cari înteţescu şi mai mult focul, ce atăt de lesne aprinzi cu privirea şi cu cuvântul \ In fine tot ce te încunjdrâ sau vine de la d-ta... Lia Ghimpii, domnule Zornescu. ghimpii meî de roşă centifolie! (rîde) Ideea este originală, şi forma cea lirică în care o învelesc!, i! dă o dulcdţă, prea ademenitdre, dc care a! avut, nu me îndoesc de multe ori ocasiunea de-a fi mulţumit! Nu e aşa? Zornescu Poţi să zic! ce-î voi ddmnă, ghimpi! d-tale ce! dră gălaş! nu te vor împiedeca de-a fi cea ma! adorabilă femee şi cea ma! preţidsă... (Lia îl privesce lung) şi cea ma! preţidsă (apăsănd pe cuvăni) amică. Lia, Im! pare reu că nu e şi Georges aici, căci s’ar bucura fdrte să asiste la o adevârată schimbare la faţă a bunuluî seu amic, carele de sigur nu pentru ănteia dată şi în favo rul meu provdcă asemenea surprinderi !.... Zornescu Oh! n’am nici-o grabă, Robeanu îm! este cel ma! scump şi ma! călduros prietin, către care nu numai amintirile copilărie! şi....
r
i
— 209 —
Lin (întrerupând)
Şi?— Zornescu !?i aceIea ale tinereteî n6stre me l<$gă, ci âncă o adflncă şi neperit6re recunoştinţă ! Lin (surprinsă)
Cum aşa "? D-ta datorescî lui Georgcs recunoscinţa ? Nu sciam nimic despre acesta. Ancă o calitate. Discret când e vorba de cele maî nobile simţiminte, de-şi nu esc! tot-dduna ast-fel în aventurile d-tale cavaleresc!! Zornescu D6mnă! Lin 0 perfecţiune aprdpe rară în lumea ndstră .. (privindu-i) acesta nu trebue să te pună pe gânduri, nici să te facă a lua un aer melancolic, fiind-că din t6te căte îmi spuî, eu cred aceea ce se cuvine să cred!.... Zornescu (Iuăndu-I măna) Domnă. poţi crede aceea ce înţelegi, maî cu dinadin sul. fiindcă nu disperezî că veî simţi căt adevăr si căta sinceritate cuprindă cuvintele mele. Şi oricât sarcasmu ai vrea să arunci asupra-mî, credinţa ce am eu despre d-ta nu veî schimba-o nici-odată. Escî un caracter, da, un caracter ddmnă! Numai cel care te cundsce, te pdte preţui şi numai cel ce te iubesce ţi se pdte supune 'îl sărută măna). 14
210
Lia (seridsă. trăgdnclu-şl mflna) Şi acela escî numai d-ta! Zornescu Nu zic acesta. Eobeanu p6te f6rte bine să fi desco perit lucrul, însă nu are aerul nici de a-1 lua în serios nici măcar de a-î da atenţiunea ce merită şi... dacă ai vrea... (Lia îl privesce lung) ai putea fdrte uşor să-l faci să înţel^gă acesta. Lia,. Escî galant, domnule Zornescu, însă dă-mî voe a-ţî spune că filosofia d-tale nu e adănc pâtrunzetdre. Cele ce vezi aici îţi dovedescu acesta. Balul de asta s6ră este opera este voinţa mea. Georges dorea ca cel puţin în anul ăntăiu se nu ne deschidemu casa lumii. D-ta ne escî prieten şi pot să-ţî spun tot. Sciî căt îmî place lumea. Educaţiunea sau firea m’au făcut ast-fel. Sunt vide, îmî place danţul, musica, sgomotul şi lumina multă, şi nu înţeleg că dacă m’am măritat, să îmbrac haina gravelor matrdne să m6 ferec între patru ziduri, pentru a-mî da aere de falsă seriositate în nepotrivire cu caracterul meu şi a-mî pleca cu ipocrisie fruntea — precum facîi cele maî multe femei — la cerinţî sociale care me stingherescîi sau la nisce zădărnicii care m’ar revolta ! Zornescu. Te înţeleg fdrte bine ! Lia,. Eu sunt francă Îmî place să spun ce simt şi să fac
211
Ce-mî convine. Nu voesc a fi nici o pagină comodă, pe care ori cine şi-ar putea scrie turburările inimeî, nici un vas armonios, care vibrdză fatalmente la orî ce atingere ! Zornescu. Cc foc ! ce vervă! ce ochi 1 şi ce frumdsă esc! cănd dai aceea ce nu vel priimi nici odată de la nimeni; sfaturi, dacă nu lecţiunl! Nu avdm eu dreptate să-ţî spun că esq un caracter ! Acdsta nu mS va opri cred. de-a mă bucura de ce mi-aî acordat şi de-a danţa ca nisce buni prieteni valsul, cadrilul şi cotilionul împreună ! Lim (privind ornicul dup6 cămin).
Negreşit, numai să nu scapi prilejul. Privesce !.... Zornescu. In 20 de minute sunt înapoi ! sărută măna Liel, îşi ia pă lăria depe fotoliu şi pornesce spre dr^pta). Stringe măna luî Iorgll. La revedere (ese). Scena VII. Liu (privind puţin dupe densul).
Indrăsneţ, dar.... are inimă bună 1 Cel puţin aşa îmî pare, judecăndu-1 după căte spune, şi mal ales după cum le spune ! (pausă, se privesce în oglindă), O centifolie eu ! Asemenarea e delicată, de-şi ar avea par’că, un parfum de linguşire, de nu un ghimpe de ironie ! Orî cum ar fi însă, edestul de măgulitor că şî-a dat ostenea să o găs^scă pen tru mine şi să mi-o presente într’un chip atăt de ciscret...
— 212
Are într’adever calităţi Zornescu şi cu căt îl cunosc maî bine, cu atăta îl găsesc maî plăcut, mai gentil maî.... (se duce spre stănga\ ce va fi putut Georges să-î facă pentru a-1 fi robit într’atăta cu recunoscinţa ? Ş’apoî danţdză ca un ănger Cănd eram la pension visam, oh, nu numai eu, ci tdte camaradele mele mici şi mari, la tineri eleganţi distinşi, amabili, vesel! şi mai ales cari să danţeze valsul în perfecţie. De căte ori în recrdţiune, înconjuram, jucănd cu o amică, aleele cele largi ale parcului, închipuindu-ne că suntem la bal şi că una din noi—şi fie-care pe rând ca să nu fim geldse—era acel, atăt de mult visat cavaler frumos, din care ne făurdm idealul nostru în viaţă.... în eăsătorie ! La nimic nu gândesc fetele cănd sunt la un loc şi de nimic nu vorbescu mai cu drag împreună, de-cât de căsătoiie 1 Necunoscutul, misterul în care se înveluesce, simţimintele neînţelese însă ce ele ne descdptă în suflet, ne domină, ne atragu, ne răpescu? Şi totuşi de câte ori realitatea este amăgitdre! Pentru mine ea a fost clvar nedreplă. Georges numai elegant cavaler, perfect dănţuitor ori gingaşă curtenitor nu este. Tot-de-auna gânditor, se rios, distras chiar, aşa că de multe ori mî-e tdmă, să nu uite, cănd suntem în lume că avem o legătură îm preună ! Aşa n’ar fi în stare să bage de sdmă, că voiu juca. astă sără. atăt de mult cu aceiaşi persdnă ! Ah! avea dreptate Zornescu să spună că am un caracter, că sunt un caracter ! Şi fiind-că lucrul este cu adevărat ast-fel, apoi voiu trebui să prefac multe din cele ce nu se învoescu cu acest caracter al meu ! (ornicul bate io ore). Zece ! şi Georges tot nu e gata. E maî încet şi maî co-
— 213 —
chet de căt o femee, înveţatul meu ! (privind fimpacientă lin prcjur) şi rn’a lăsat singură să primesc lumea... dar eare lume ? căci pene acum nu vâd pe nimenî! Ce deprin dere neplăcută să vie aşa de târziu ! (se aude un lung sunet de clopot). Ah! în sfârşit vine cine-va (îşi aş&* rochia şi îşl pune o mânuşă, aruncând ochii în oglindă, şi apucând spre fund prin drdpta).
Scena VIII. Lift, Robeanu ('eşind din stănga în haine de bal, cu pălăria în mănă).
Robeanu. Aî trimis tu pe Simion unde-va ? Nu pot da de dânsul nicăeri. Lia (întorcăndu-se). In sfârşit! Ia să te ved ! (îi drege cravata albă). Bine c’aî isprăvit desperasem, mai ales că auziiu sunând; a venit de sigur cine-va Tu n’ai auzit ? Robeanu. Nu ! căci am sunat eu, pentru fecior. Inchipuesce-ţî Ş' că nu’mi găsesc mănuşile şi dor bal fără mănuşi mai ales balul tâu !.... Lia. Cum? tu aî sunat? Vrea să zică nici la io trecute, nimenî! (se plimbă impacientă). Asta’î prea mult!....
214
Robetinu. (privind’o f<5rte serios).
Nu’î aşa ? Asta ziceam şi eu dincolo cănd me îmbrăcam: Noroc că lumea e mai cu minte de căt noi şi nu începe să ne năvătescă de căt pe la 11 încolo, ca să pot avea eu în de-ajuns vreme să fiu gata. .. căci tu drăguţă, în nerăbdarea de aţi inaugura balul, te-aî gătit de 2 ciasurî şi mai bine.... Lia. Şi 6re am făcut rău pdte ? Roheanu. Din-contră. Eu nu me plăng, dar zic numai că lumea ar fi trebuit să ţie socotâlă că la primul bal ce dai, tu vei fi natural mai nerăbdătdre şi deci că ar fi făcui fdrte bine să vie mai de vreme. Obiceiul de a veni târziu, comod pentru musafiri, e de multe ori o tortură pentru gazde, acum me pot încredinţa şi eu ! (Lia îl privesce lung) Lasă dragă că ne vom resbuna şi noi pe dânşii ! Altă dată nu ne vom duce de loc, sau ne vom duce fdrte târziu la balurile lor.... căci despre noi, nu cred ca să mai aibă aşa de curend prileju de-a ne pune răbdarea la probă... au şi nebuniile astea un capăt!... Lia (din ce în ce mal nervdsă, cu căt vorbesce).
Ce nebunii, ce capăt ? Nu înţeleg ce vrei să zici. Ce crezi că numai balul acesta va fi de ajuns pentru a ne achita faţă cu lumea ! Dragă Georges, cănd te aud vor bind ast-fel, tu un om cu minte, îmi vine bănuiala că vrei să rîzî de mine !
:
— 215 —
Roheanu. Eu? ferdscă Dumnezeu ! Lia. Ce rău, ce nebunie este să fiu veselă, să petrec cu lumea din care facemu parte! Eu vroiţi să danţezu dacă îmi place să adunămu în împrejurul nostru pe toţi ce! gir! găsescu o plăcere de a fi cu noi şi la noî? (cu înduioşare). Acesta te pune în posiţie de-a preţui, de-a iubi.... p6te din ce în ce mai mult.... pe aceea ca»*e prin vioiciunea sa. prin succesele netăgăduite de care e conjurată, pe care şi tu le recunosc! din cănd în cănd, cu întingă fiinţa sa (se apropie de densul) duidsă blăndă, iubitdre. şi bună. bună, cum zic! tu. .. sau îmi ziceai ma! de mult.... te va face din ce în ce şi mai fericit, şi mai al eî, şi mai bun şi mai iubit.... (u ia de mănă). Nu e aşa?...' Robeau li (sărutănd-o pe frunte forte serios).
Aşa e! Dar aş înţelege ma! lesne cănd a! desfăşura acostă strălucită serie de calităţi şi de avantaje în casele altora şi încă acesta din cănd în cănd; ear nu în casa ta. Me rog aruncatu-l.i-a! ochi! împrejurul teu ? Pe mine m6 coprinde jalea cănd privesc prin casă. T6te lucrurile sunt aiurea de cât la locul lor, sau zăcu grămădite cine scie unde odăile g61e împodobite cu oglinzi şi cu lumînărî aprinse, frig pretutindeni, nu a! un singur colţu unde să te poţi odihni... Sciî că dupe bal a! să fi! silită să te culc! pe di vanul din sala de bae şi eu pe vre-o canapea unde-va, or! în pod. sau la otel ? Slugile sunt prăpădite de obosială,
I
— 216 —
câcî de 8 zile nu le-am dat pas un minut. Tu esc! enervată şi nerăbdătdre şi e!i par’că aş fi într’o m6ră de vent! Tot ce avemii e pe măna altora, la voia întâmplării. Ne strîmtorămu no! în tdte chipurile; pentru ce ? pentru ca să adunămu o ceată de pretins! prieten!, car! vor petrece în socotea ndstră şi ne vom fi prăpădit liniştea, odihna, vţemea şi multe altele, pentru a auzi măne, poimăne cum uni! ne critică, ear alţi! ne vorbescu de reu !... Dacă ţie îţ! place să petrec! cu preţul acesta, îţi fac compli mentul meu! A! nerv! de oţel şi inimă mlădidsă dră guţă? Ah! nu zic să trăimu isolaţî şi să ne petrecemu viaţa într’un perpetuu dialog, care orî-căt de dulce si de interesant ar fi, s’ar sferşi printr’un solilog împovă rător sau făţarnic. Nu! suntem tineri, vioî, cum zic! tu, trăimu cu dmeniî şi suntem a! lor, cum sunt şi eî a! noştri... dar mesură draga mea, mesură, căci alt-fel ne ducemu de rîpă!.. . Lia (cu nerăbdare;.
Ear a! început cu teoriele! Vremea nu e tocmai bine alesă, ch6ri, pentru ast-fel de predic! şi pe mine nu mc veî convinge cu densele pen6 acolo în căt să’m închid viaţa şi tinereţea între patru păreţi, spre a deveni o matronă demnă de dat ca esemplu urmaşilor sau de su biect panegiriculuî or! epigramelor contimporanilor noştri! Rolul acesta este prea greu pentru umeri! me! şi nu pot fi alt-fel de căt aşa cum sunt! ... Dacă găsesc! casa asta prea nepotrivită pentru serbătorî, n’avem de căt să ne facemu o alta, în care dupe conveninţa d-tale vel
r î ■t
f
regula lucrurile cum vei crede mai nemerit, ca să nu aibî a suferi, întru nimic de incomodităţi le ce ţi-ar putea pricinui aşa numitele mele nebunii ! (se aude un sunet de clopot afară)
R&besma In sfîrşit vine cine-va! Acesta te va distrage şi te va mai linişti pdte. (îşi ia pălăria şi’şl caută mănuşile) Nu’su nicăerî! Pot să primesc şi fără de mănuşi, nu e aşa ? (se îndrepta spre fund). Aide! domna primesce, ddrnna trebue să fie veselă! Vino în salon! (Lia îi urm&a cam încet). Scena IX
(
Cei de SUS, Simion (intrănd cu un pachet). Robea, nu
Cine a venit ? Simion N’a venit nimeni. Lia A sunat cineva însă ? Simion
Eu am sunat, coconiţă; am fost la cocdna mare de am luat cuţitele de argint, pe care le uitasem. Mi-a zis cocdna mare să’î trimiteţi răspuns cănd or începe să vie boierii, ca să poftdscă şi d-lor. Robeanu Ia vezi unde’mi sunt măBine. (se întdree în faţa scenei)
T
— 2:8 — nuşile. (Lia se întdrce în faţa scenei. Simion pune pachetul Pe masă apoi ese prin stingă) Scena X.
t
Zr/â, Robeanu (apropiindu-se de dînsa şi luănd-o de mănă) Robeanu Ia te uită la mine! Esc! supărată tare? Lia Nici de cum. Ti-am spus ce am trebuit să ’ţî spun, de ce să fiu supărată ? Dacă nu me cunosc! ăncă, nu e vina mea! Robănu Nu, firesce, e vina mea. Dar, şi tu esc! atăt de anevoe de cunoscut, nu e aşa ? Lia, Pote! Robeanu Aşa zicu tdte femeile, cănd le stai împotrivă la ceva. In ce^privesce însă petrecerile şi preumblările nu cred să aibî a te plânge întru nimic de mine. De un an acuma, de cănd ne-am luat, afară de cele şdse septămănî petre cute în Italia şi de cele doue luni căt am fost la ţară lângă părinţii t6î, nu sciu de ne-aii scăpat trei’ zile dearăndul să nu le petrecemu afară din casă. Vrei să sciî de la începutul luneî, şi— azi suntem în H — de către ori nu ne-am dus nicăerî ? De trei oiî-
--- 219 ----
Am avut patru prânzuri, dintre care două urmate de aşa zisul ricevimento deschis, care s’ati prefăcut în se rate danţate; un concert vocal şi instrumental, unde am căscat împreună la partea ăntăia şi am dormit eu singur la partea a doua ; un concert de binefacere la care ai cântat o romanţă fdrte bine şi două arii de operă, îm preună cu un tănăr subţiratec şi găngav ca un dascăl de biserică ; două baluri mar! dintre cari al Prinţese! s’a sfârşit la 8 ciasur! diminăţa; un botezu cu musică militară si şampanie care ţ!-a dat o grdsnică durere de cap; o representaţie de amatori la tătrul cel mare şi o înmor mântare la schit la Câldâruşanî!..:. Daca socotesc! că nu am petrecut destul de bine, a! t6tă dreptatea să fi! supărată că la balul tău, la primul teu bal, din care visa! să fac! adevăratul eveniment al Carnavalului, lumea nu ţi-a sosit ăncă la io ore trecute şi bărbatu-tău iţ! face teorii, predic! .şi morală supărătorc, ca sâ’ţî ţie de urât!.... Ljci.
Urăt? Nu’mî a fost de loc urăt, căci puţin înainte de-a venî tu, plecase Zornescu de aici. Robeanu. Zornescu? Şi pentru ce a plecat? A crezut <5re c’a venit prea de vreme ? LiaBa nu. Dar nu era îmbrăcat. Venea de la moşie şi aşa în trăcăt de la gara, s’a abătut, fără să scie despre
|
— 220
balul nostru, să ne strîngă mana. Cum mi-a ce™t şi i-am dat un vals, un cadril si cotilionul, ’l-am expediat de grabă sfi-şî pună fracul. Mi-a zis că peste 20 de minute va fi înapoi aici! Robennu Sciu că a! să fii, cel puţin, de dânsul mulţumită, căci este perfect dănţuitor şi are spirit. Nu putâî face o mal nimerită alegere, chiar dacă eu, presupunând că aş juca şi aş vorbi tot aşa de bine ca dânsnl, aş fi venit să-ţi cer valsul, cadrilul şi cotilionul ce i-al acordat. E fericit ştrengarul / Lin (ciupii o pausă). De mult cunosc! pe Zornescu ? Robennu. De cănd eram copil. Casa ndstră era lângă a lor, ne-am jucat, am învăţat la şcolă împreună, am fost la Paris odată cu dînsul, am locuit chiar, în aceeaşi casă cu el. Lin. Vrea să zică sunteţi fdrte bun! prieten! ? Robennu. Aşa cred. Cel puţin î-atn dat t6te dovezile unei sincere şi căldurdse prieteni! şi el nici odată nu mi-a lăsat vre-o îndoeală despre iubirea şi încrederea luî. Pentru ce mâ întreb! asta ? Lin. Aşa, vroeam să sciu. Dar ce recunoscinţă are el cătie tine ? N’a vrut să-m! spue nimic, dar am înţeles că un
— 221 ----
simţiment mal duios de căt acel ai amicieî îl l£gă de tine. I-aî făcut se vede vre-un serviciu, vre-o îndatorire însemnată ? Robennu Hm! nimic! Un lucru fdrte natural mai ales între amici ca noi. Lin L’aî scăpat din vre-o încurcătură? I-al servit ca martor la vre un duel, ori aî fost confident al nenumăratelor lui succese? Ce aşa de mare serviciu a fost ca sâ’ţl datordscă el. mal ales, o ast-fel de recunoscinţă?.... Robeam%. Exager^ză, precum face el în tot-d’a-una ! L’am căutat de o bdlă destul de seridsă ce a avut. nimic mai mult!.... Lin. Apoi atunci multă lume trebue să’ţî fie recunoscătdre! Dar nu era numai atăt, mii trebue să fie ceva ... Robea nu. Ce curiositate !— Ţi aduci aminte cănd ne-am vezut noi pentru ănteia dată ? Lin Da. La noi la ţară, cănd era tata aşa de greu bolnav, sunt doi ani. Robea nu Scil că fincft de atunci te am iubit şi cred că şi tu sim-
— 222
i
ţiseşî căt îmi eraî de dragă? Vă făgăduisem să viu în fie-care săptămână se vă văd, pănă la însănătoşirea tatei şi-mî propusesem să ţiu cu sfinţenie acea făgăduălă, căci o îndepliniam maî mult în folosul meu. Eram egoist. . eram amorezat 1 Sciî că două luni am venit regulat şi din ce in ce mai adânc îmi intrai în inimă şi făceam totul pentru a strecura într’a ta, o parte din focul ce mă cu prinsese pe mine. Credeam în fericirea la care mă înălţaseşî tu şi nVaş fi luptat împotriva ori-cui spre a nu o perde. De odată însă încetaiu de a mal veni pe la voî şi şăse luni, înţelegi tu, ş6se luni mi-a fost peste putinţă să te maî văd.... Lia. Da. îmi aduc aminte! Căte lacrăml am plăns eu atunci nici odată nu le voiu putea şterge din minte. Eram per* dutâ, credeam că mă uitaseşi... când mi sa spus că ple caseşi din ţară, am crezut că al fugit de mine, că.... dar nu’Iţ mai spun!... Robeanu (sărutănd-o). Dragă! Drăguţa mea! Ti-am spus, cănd m’am întors, că avusesem o însărcinare sciinţificâ şi al crezut. Nu era adevărat. Am fost, în starea sufletăscă în care mă aflam atunci, şăse luni departe de tine, fără putinţă de-a sci nimic alt despre tine, de căt aceea ce lumea indiferentă putea să-mi spună, am fost cu inima şi cu sufletul frămănt tate de dor, de îndoelă. de gelosie. de desperare, fiind-câ
(
¥ '
— 223 —
Zornescu era pe patul morţii şi numai o minune l’a putut scăpa ! Lici
Cum se p6te! Bietul băăt! Dragă Georges ! (ia
un scaun
şi se pune lăngă fotoliul pe care sta Robeanu ).
Robeanu Zornescu se afla în Ungaria lă vănătdre! In urma unei împrejurări. în care se zice că nu ar fi fost tocmai corect... Un Ungur îl acusase că vroise să-î curtenăscă sau să-î ia nevasta.... Lia Da ? De asemenea fapte e bun d-lui ! Lia. Nu sciu, nu-1 acuză!... ş'apo! pare-se că nu era numai vina lui. Ungurănul urăt şi bătrân, făcea un contrast grdznic cu amicul nostru frumos, şmechier la vorbă ş graţios cu damele precum e.—In fine mă pomenesc cu o telegramă prin care mă chiamă acolo numai de căt. Plec săra chiar şi a doua zi la 6 ore îl asist într’un duel, aprins de ură şi de resbunare, în care Zornescu primesce o lovitură de spadă ce-i pătrunde capătul de sus al plămânului eşindu-î prin spate! Lia (acoperindu-şl ochii).
Ce grozăvie ! ■Robeanu. înţelegi posiţia mea! Vezăndu-1 aprdpe perdut, m’am
— 224
jurat sfi nu 1 părăsesc o clipă penâ ce ultimile mijldce de a-1 scăpa de morte nu vor fi sleite. O lună am crezut că voiit înebuni ! Tot ce sciinţa mi a lăsat să ghicesc sau să înţeleg din misteriele eî, n’am cruţat la deşi ţară, fără cele trebuincidse de mult ori, dar susţinut de credinţa mea şi îmbărbătat de curajul şi devotamentul femeei care’î pricinuise peirea.- am luptat şi după o lună am putut spera că nu va muri. Dupe trei luni am plecat cu dânsul în Italia, unde şi-a recăpătat puterile şi la o jumătate de an abia, de la nenorocitul cela de duel, ra'am putut intdrce cu dânsul în ţară, fără să’mî fie posibil de a-1 părăsi un singur moment.— Daca vezi dragă Lio, peri albi în capul meu, ei sunt vrednice dovezi despre ce am suferit de răul luî şi de dorul tdu atunci ! Lia, (npropundu-se din ce în ce cu scnunul, îl ia de găt şi-l sărută
Dragă, dragă Georges căt de mult te iubesc ! Vrei să me ierţi de tdte nebuniile ce ţi’am spus adineor! ? (se aude un clopot afa*ă,— suprinsă) Sună! Robeauu (sculăndu-se repede)
De astă dată începe balul! Aud pe cineva! Lia (puuSndu-şi mănuşile a lene)
Zece şi jumătate trecute! Cam târziu ! Robeanu Ce bine eram amândoi!...
: .
— 225 —
Scena XI. Cei de sus, Simion
(aducând mănuşile)
Simion
\
Coconaşule, au sosit doi domni unul ca să cănte din clavir şi altul a adus o vidră şi un sul de hârtie. Robeami (cătră Lia) Orchestra (iui Simion) Bine, bine. R6gă-î s6 poftdscă în salon şi de le va fi cumva prea frig, pCnd ce va veni lumea, dâ-le ceva cald de beut. Simion Prea bine, coconaşule! (ese) Scena XII. Lîct (lăngă cămin utăndu-se în oglindă) JR-ObeclllU 0n pianul al doilea bătându-şl măna slăngă cu mănuşile)
Robeanu (surîzfind) Musicanţl avem ! demăncarea e gata, lumînările’su aprinse, numai musafirii nu au sosit (cobora). Ba nu, adică mie nu’mî pare tocma! lucrul politicos. Aşteptarea’! cam lungă. Nu e aşa drăguţă? Licl (intorcându-se)
. i
.
I
Ce e drept, mi se pare ciudat, ciudat de tot. Acum damele ca damele, dar măcar bărbaţi! ar fi putut veni maî de vreme să nu ne lase aşa de singuri.... 15
— 226 —
Robeanu Singuri? noi singuri? Te înşeli amar draga mea! Din potrivă suntem în cea mai alăsă şi mal plăcută societate 0 mulţime de amici scumpi şi adevăraţi sunt împreju rul nostru şi nu atărnă decăt de voinţa ndstră pentru a-î pune în mişcare, pentru a-i face să apară, acum aici, plin! de viaţă, de o viaţă trăită cu noî dimpreună.... Lia (ciugulind un strugure)
Nu te înţeleg. Devii liric!... Este 6re un mijloc pentru a’ţl ascunde sila, ori a’ţ! amăgi nerăbdarea ? Robeanu. Nerăbdarea mea? Ce are a face? Dacă vrei să sciî adevărul, aş fi fdrte bucuros să nu mai vie niminea, ca să pot sta lăngă tine singur, singurel, aceea ce nu mi se întămplă de multe ori cu viaţa ce ducemu.—Diminăţa eu mă scol de vreme, tu, obosită de baluri, concerte, petreceri, te scoli târziu ; ne întălnimu la dejun, măncămu repede, vorbimu şi mal repede şi abia cafăua sorbită, eu plec la bolnavi, tu te pul la îmbrăcat şi cănd la 5 mă întorc acasă, ca să primesc clienţii, tu esc! pornită de 2 ciasurî la visite şi abia ne vedemu la masă. După acăsta, eu îmi îmbrac fracul, tu rochia decoltată şi pornimu în lume ca să. petrecemu pănă la ziuă, cănd ne întdrcemu sdrobiţî de obosălă pentru... a reîncepe a doua zi acelaşi lucru!.., Cănd vrei dar să pot găsi eu vreme mal potri vită pentru a-ţî spune tot ce am pe suflet, pentru a-ţl vărsa în pdlă comdra de desmerdărî şi de simţiri ce
— 227 —
stau văduvite de dorul teu, ascunse cdlea în piept cănd ?i cum putea-vom mai bine a ne aduna aminfirile din trecut, amici! noştri buni, pare-mi-se amici! car! nu ne părăsescu nicî-odată, despre car! îţî vorbim. Cănd, cănd, cănd ? Dacă nu acum la i i ore ndptea, când aş vroi ca tdte ciasdrnicele din tîrg să sune 8 de dimin^ţă pentru ca mult comozi! noştri invitaţi să nu se mai deranjeze de a veni să ne turbure liniscea şi vorba şi dragostea şi povestea cea cusută cu fir de aur a amin tirilor ndstreî... Lill (privindu-1 cu drag).
Ce schimbare! ce dulcdţă de vorbă, mon chei* cheii ! întru atăt mi te arăţi, ast-fel de cum me deprinsesem de a te vedea, încăt e o surprinzetdre dar dulce revelaţiune pentru mine. Vorbesce ! vorbesce ! Aî dreptate, nu suntem singuri, pentru că ne iubimu şi toţi cel-balţ! îmi sunt supărători împiedicăndu-me să te ascult şi să me simţesc bine, bine aprdpe de tine ! (se a.şdză pe un scaun lăngă fotoliul de lăngă cămin, îneingendu-se cu dantela albă peste umerii gol)
Robeanu fpe fotoliu). Iţ! aduc! aminte de prima ndstră întâlnire, dupe intorcerea mea din Italia? Lăsasem pe Sinescu, m care avdm tdtă încrederea, să continue cura tatălui teii. în dată sosit, me duc să iau nuvele despre densul şi era să sbucnesc în lacrăm! de bucurie cănd îmî spuse că ciaţ! cu toţi! în Bucuresc! şi că- în acea sdră chiar ve ducăt! la teatru. Era opera italiană. Se dedea Lucia. Cum am trăit până s<5ra îţi poţi închipui, arzend de ne-
--- 22 S —
răbdare. In fine la 81/2 mă instalam într’o lojă priveghiănd fie-ce uşă ce se deschidea, căci nu sosisereţî încă. Se cănta tocmai duetul dintre Edgard şi Lucia din actul I cănd al intrat în sală. Albă şi palidă, cu ochi! mari trişti, eată cum te-am văzut prin pănza lacrimelor care-mf jucaţi în ochi. Abia după căderea cortinei m’aî putut zări şi mişcarea ce ai făcut de surprindere, de temere, de dorinţă şi de părere de rău tot-de-odată, mi-a spus într’o clipă tot ce se petrecuse în sufletul teu, de cănd nu te văzusem. Ţi-aducî aminte ?... Lia, Cum să nu’mî aduc aminte, mal ales că neputăndu-mî opri lacrimile, am fost silită să mă scol din faţă şi să mă aşe/.u pe un scaun în fundul lojii, ca să nu mă vadă lumea că plăng. Noroc numai că începuse actul următor şi că tata arătăndu-mă, zicea încet mamei că: »nemuritdrea musică a lui Donizettu, mă împresiona atât de tare în căt nu-mî mal puteam stăpăni plânsul. 11a chiar mama surprinsă de atăta sensibilitate — m’a înfruntat zicăndu-mî răstit că : ce fac atătea fasdne ! Şi mie, pe îăngă altele îmi părea rău să nu crezi cum-va că din pricina ta fugisem din faţa lojeî... Rohennu (taindu-I vorba). Dar după acăsta, la balul de la teatru, cănd sub pretext că nu escî, bine, refusaî pe toţi dănţuitorii ca să putemu sta la vorbă, şi cănd un ofiţer a vrut să-mî caute gălcăvă, din pricină că îl refuzaseşi de mai multe 011 şi abia l’am putut face să înţelăgă că, o domnişdră bolnavă
i
— 229 —
care merge la un bal de bine facere, p6te fdrte bine juca cu medicul seu, fără ca pentru acesta un june si briliant roşior să se pdtă formaliza; fiind că cu medicul cadrilul devine o plimbare higienică, pe cănd cu ofiţerul ar fi o evoluţiune militară negreşit superbă dar. . oboSÎtore.. (rîdu amândoi). Lia. Dar vSnătdrea de lupi. la care am mers împreună în î ajunul logodnei ndstre! Robeanu. Nici odată n’am tremurat mal mult de căt atunci! Lia. 1
De frig sati de frică ? Robeanu.
I
De frig pentru tine şi de emoţiune pentru amândoi, căci era ănteia dată cănd ne găsiam singuri. Lia. Iţi aduci aminte de moşii Toader pădurarul care ne-a întâmpinat cu cele douâ căpridre, urăndu-ne fericire şi noroc, căci ne eşise cu plin înainte... Robeanu.
Şi noi tot cu plin l’am trimes acasă, fermecat de bu, nătatea ta şi încălzit sermanul de vorbele bune şi de Cotnarul ce i-1 turnaseşi mereu în timpul mesei ?... Lia. Dar călătoria n<5stră în Italia şi nerăbdarea ce avdm
!
- 23° —
de a pleca dintrun loc într’altul? Nu mai pot uita nunta fetei celeia de pescar de la Castellamare, cănd a trebuit să măncămu la masa mare şi să joc cu invi taţii mirelui şi al miresei, cari din ce în ce mal aprinşi de danţu şi de vin mâ tot înălţau pe scara nobleţei, dupe fie-care cântec: (imitând gesturile şi vocile), tante grazie Contessina! servo umilissimo Eccelenza [ bella Marchesina incantati siamo1... Illustrissima Principessa, tanta felicită per noi... şi preotul bâtrăn care abia îşî mal putea deschide ochii îngreuiaţi de beutură, mfi tot lovea cu cotul spuindu-mî: non e ver’ la festa piace molto alia Sua Altezza ?... şi nu sciii unde s’ar fi sfârşit acestea dacă nu tocmai nesimţitdre la ochiadele învă păiate ce-ţî aruncau prea cu dărnicie sora şi verişdra Mariquittel, nu am fi plecat, smulgăndu-te din colţul unde rîdeaţî căte trei, spunându-le nu sciţi ce, dar de sigur nimica priincios pentru curăţia inimelor lor prea săltăreţe! Robetinu. Nu sciu dacă erau săltăreţe ori nu. însă ce sciţi bine că, în barcă la întdrcere al stat aprope o oră fără să-mî spui un cuvent, şi de la port pene acasă am sim ţit cum îţî tremura braţul şi ddmne iartă-mâ! pare-mi-sc că m’al şi ciupit de vre-o doue orî! Asta a fost prima dată cănd ni s’a ascuns luna de miere în nori! Noroc însă că eram la Neapole şi că cerul Italiei ca şi sufletul tâti nu puteau să stea posomorîte multă vreme!... Cănd aî sci cătă plăcere mi-aî făcut atunci şi ce fericit am fost,
— 231 —
vftzftndu-te cum te plimba! aşa preocupată, ca şi cum a! n fost împovărată de tnSbă, prin casă. Tu credea! că eu nu te vedeam, cum m6 fulgera! cu ochi! căte odată şi din dărătul jurnaluluî după care m£ ascundeam, ca să nu-mi vezî bucuria, te observam şi-mî părea aşa de bine în căt te-aş fi luat în braţe să te sărut, dacă nu mi-ar fi fost t6mă să întrerup şirul meşteşugite! drame ce’ţ! frămenta mintea ! Lia.
Vrea să zică rîdea! de mine? Robearw Şi tu era! geldsă ? Lia Geldsă ? Şi pentru ce ? Pentru ochi! dulci al unor pescărese 1 Robeanu (tilindu-I vorba)
A unor femei frumdse La vo! condiţiunea socială nu face nimic, pentru că în pieptul tuturor femeilor ardu ace leaşi doruri, precum în ochi! şi în vorbele lor se ascund fi aceleaşi şiretenii.... Lia. ' |
i
i
Vrea să zică ele ar fi fost în stare să te distragă de la mine, chiar după trei septemăn! de căsătorie ! Frumos, domnule Georges !... frumos !. . Acum înţeleg eu pentru ce vorbiaî cu atăta entusiasm de Neapole, de mare, de lun traş! şi de pescar!!... Un oraşu plin de cerşit ori, de praf
— 232 —
şi de străini curioşi şi obrasnicî, o mare tot-dduna alba stră şi netedă, pare c’ar fi templele vopsite ale Cocdne LuxiţeT Simizdnca, o mare sdrbedă, fără nici un fel de caracter împunStor, cum zice fdrte bine Zornescu, o căldură nesuferită, nisce oteluri unde nu poţi dormi din causa sgomotuluî şi n’aî ce mănca dacă nu-ţî plăcu macaronele, untul de lemn şi smochinele, o lume desmăţată şi trândavă, ear căt despre pescarii şi pescăriţele d-tale, uite cu t6te genele lor lung! şi creţe şi ochii lor galeş! şi vicleni. .. Robcanu (întrerupând-o) Nu sferşi, căci ai să fii, ori nedrdptă, ori reutăcidsâ şi nu ar fi bine să ne stricămu s6ra, filosofând pe socet&a altora... Ce curios copil esc! tu ’? Draga mea, sufletul nostru e ca şi o grădină, la început selbatecă, în care crescu t6te felurile de flori şi de buruenî la un loc. Cu timpul, versta or! împrejurările cultivă pe unele şi smulge pe cele-l-alte, croind drumuri largi si bătătorite printre den sele. Apoi pasiunile, nevoea, durerile vieţeî prăpădescu pomii şi usucă florile... noroc d6r că inima omului trage spre dragoste cum tragii isvdrele spre mare. Mersul însă nu este tot-de-a’una acelaşi, unele curgu a lene printre maluri verzi şi înflorite, altele se prăvălescu ca şioiul care răstdrnă tot în cale-î..(Lia rîde) Ce rîzî ? Nu mS pricepi ? .. ai dreptate (o ia de găt şi o săruta) Te iubesc ! (se aude un violent sunet dc clopot afară, amândoi saru de-odată în sus, Robeanu îşi ia pălăria şi mănuşele. I.ia îşi scdte dantela şi-şi pune repede mănuşa dreptă)...
List
Un-spre-zece ciasurî! De-acum a sburat visul! Aminti-
*
— 2J3 —
, I
rile fugii pe terestră, cănd intră musafirii pe uşă!... Ah! ce bine eram împreună. Me crezi Georges că şi uita*? sem că avem bal astă s6ră ? ... Roheanu Dar eu !..Scena XIII. Cei de SUS, Siniion (intrflnd cil o lavă pe care sunt căteva ziare şi o telegramă. Siniion (lui Robeanu).
Să iscăliţi chitanţa, coconaşule! Lin
Ce, n’a venit nimeni ? Siniion
Nimeni ! Am aşteptat eu într’o părere la scară, apoi m!am dus la pdrtă. m’am uitat în drepta, în stânga., pre tutindeni intrau trăsuri în ogrăzile de-alăturî, numai la noi nu. Ba că Vasile zicea, nu cum-va n’or fi nimerind casa ndstră boerii ?.... de, ce să mai zică şi el, că aşa lucru încă n’am apucat! Robeanu (după ce a cetit).
Iacă, ve/i, vorbiam de Neapole şi Neapole se gândea la noi. Lia. Cum asta ? ($imion ese cu chitanţa).
— 234 —
Scena XIV. Robea nu, Lia (trăgfindu’şl nervdsă mănuşa din mănă). Robeanu. Sciî sculptorul care ţi-a făcut bustul ? Uite, ’mî telegrafiază că a reuşit de minune şi că dupe ce a fost admirat şi premiat la exposiţ'a de frumdse arte, azi Ta expediat cu mare iuţdlă la BucurescT. Lin Bravo 1 ’mî pare fdrte bine. Am să’l pun în biuroul teu! Pen6 acum tote ne-au mers dupe voe ...., numai (privind împrejur) nu vine încă nimeni şi pregătirile ndstre sunt de geaba. Robeanu. Atăt mai reu pentru ceî ce nu vin să se folosdscă de densele. Intr’adever că masa e superbă şi aî împodobit’o atăt de frumos că o fi şi păcat (dă ocol mesei), să nu guste cine-va dintr’ensa. (ia o cană dupe şervet). Mitică Zornescu ! (ia alta). Lia Robeanu (i a pe cea de-alături) Maiorul Florin... Bine te-aî potrivit 1 Dar pe mine unde m’aî pus? Lin (arCtăndu’I locul din foţa publicului).
Acolo, intre cocdna Luxiţa Simizeanca şi contesa Lavardoff. Robeanu (trecănd rgpede la locul indicat).
Piotestezu ! E o trădare! Intre doue contimporane a lui Kisseleff ! Asta nu se pdte! Frumos! D-ta te aşezi între
-235 —
i
cel mal eleganţi şi maî primejdios! tineri din Capitală şi pe mine me surghiunesc! între doufi momăi sbărcite şi derăpănate ! Bine dragă, dar cu ce ţi-am greşit de rtid pedepsesc! ast-fel ? De ce nu’l pui pe Zornescu între ele, căcî tot are Contesa o pasiune nenorocită pentru dansul!... Auzi cocdna Luxiţa !.... Lm.
.
Dragă Georges chdri ! Nu puteam face alt-fel ca să pot împăca pe t6tă lumea. înţeleg! că pe Maiorul şi pe Zornescu am preferit să’! pun lăngă mine, de căt să’! las să flutureze pe lăngă fete, or! să sc furişeze printre femei tinere, din causa mamelor şi a bărbaţilor. Sci! că t6tă lumea fuge de cele doufi momăi, cum le zic! tu, una fiind vorbareţă peste mesură şi Contesa surdă, pretenţidsă şi fudulă ! Pe cine puteam 6re să pun între densele, care să nu găsdscă pricină sau să se scdle, sau să nu se pună la masă. Vezi bine că no! ca gazde am trebuit să ne sacrificămii !. . Ţî-am dat locul de ondre. Robeunu. Fdrte ’lî mulţumesc de aşa ondre!... Ş’apoî sacrificiul e numai din partea mea, căci tu... adică ce maî e şi moda asta cu numele scris pe tacâmuri, însemnând locul fie-căruia dupe voinţa gazde!? Eu sciam că la supeurî, nu se urmdză regula asta, bună cel ma! mult pentru prânzurile ceremonidse. A! vdzut şi tu la Princesa moda asta şi n’aî avut ni mic maî bun de căt să mi-o aplic! şi mie, . Lasă dmenilor libertatea să se pună unde le-o plăcea, ce, noi avem să le impunemu şi locurile, după ce-i condemnămu sermani!
— 230 —
să se obosescă jucând o ndpte întingă. Eu protestezu şi pledczu pentru libertate (vrea să ridice biletele) Lin. (înaintând) Nu. nu Georges! dacă me iubesc! ! Robea>nu Atunci pune pe alt cine-va în locu’mî căci altfel desertezu ! ... Lin, Nu se pdte, lasă aşa cum am pus eu la cale ! Mal ănteî supeul nostru este assis şi fiecare trebue să’şi cundscă locul dinainte, pentru ca să nu se facă încurcătură apoi nu vreau ca în casă la mine să se plângă lumea că n’a avut îndestul or! n’a putut mănca cum se cuvine şi dacă nu păstrămu regula asta, atunci ce deosebire ar fi intre no! şi cei-l-alţ! de care am ris pdte... Nu uita că no! dămu un bal, iar nu o serată aşa pe picior..., Ro/jenill! (U\rnăndu-.şl vin în pahar) Mi s’a uscat gătul de pe acum. numai găndindu-me la ce m’asteaptă !.. Lin. Ce fac! Georges. îmî deranjezi paharele 1 Robeanu Me iartă dragă! dacă asta e locul meu, apoî mi se pare că am cel puţin dreptul să usezu de densul şi să’m! torn vin în paharul meu, din care n’are să ma! bea altul., si asta e o consequenţă a fixări! locurilor anume, pdte
— 2 37 -
singurul bun ce are. căcî altmintrelea esc! silit să bel în paharul vecinului. Lin Vezi că am avut dreptate ? Robennu Me rog, t6te bune, dar ce o să fac eu între aceste doue venerabile ruine ale Regulamentului Organic? Dacă aş sci măcar ce să le spun ca să nu prea bage de semă căt îmi sunt de nesuferite. De’mî spuneai asta mal din ainte. resfoiam cronicele vechi, ca să am sare la vorbă... mal ales cu cocdna Luxiţa ! Lin Ei, vorbesce-le şi tu ce te’I pricepe. . Cercct6zâ-le de sănătatea de pildă.... Robeanu Negreşit! să te pomenesc! cu nebuna de Contesă că’şî deslace corsajul în mijlocul dmenilor, ca să’i ascult palpitaţile! Inchipuesce-ţî că are pretenţie să sufere de inimă şi să cr£dă că are să m6ră de anevrism! O fi suferit ea acum 40 de ani de inimă, că mult a mal pal pitat în tdte felurile, dar acum i s o fi urăt şi ei să mai bată într’o peşteră de pept ca al ei, pe care s’a resfâţat zece generaţii şi vre-o câte-va invasiunl! Lia I!... că limbă rea mal esc! ! Robennu Eu ? Spun şi eu ce zice lumea şi d6r o fi cunosc£nd-o-
' . i — 23S —
ea mai bine de atăta sumedenie de an! de cănd o tot trudesce, cu chipul el de brezae sulemenită şi cu pretenţi'le’î ridicule de coboritbre din nbmul lui Por-Im pg. Dar cucbna Luxiţa ? A jucat hora cu Tudor Vlarat dimirescu la CotrocenI a mâncat Imam-baildî cu paşalele turcesc! la Giurgiu, s’a gudurat pe iăngă cazacii luî Njcolae Pavlovicî, a luat în căsătorie pe un postelnic Mol dovean, pe carel’a înşelat cu un honved unguresc, de la care a fugit cu un Tanz-maister vienez şi cănd s’a întors în ţară de-a luat pe reposatul Andronache Simzbnu de bărbat, colindase t6te părţile lumii, ceea ce face pe bietul tata să zică mamei, cănd o vedea că vine la noi la visită: «păzea soro, că eacă vine Calendarul luî Karkaleki, cel în 40 de limbi»!..Licl (rîzând cu hohot)
Scil că nu te-aş fi crezut aşa de hazliu, Georges dragă! De cănd ne-am luat azi e ănteia dată de când te ved aşa de vesel şi această vrevă plină de umbre vide şi comică. Robeanu Vezi dragă ce vrea să zică să trăescî pentru alţii ear nu pentru tine ? ajungi că nici nevasta nu te mal cunbsce şi nu-ţî înţelege firea! (bea) Ah! pare că m’am mal răcorit! (dănd o sărutare în vfint) Hm ! asta e pentru voi bunii şi iubiţii mei musafiri, cari aşa de discreţi şi de politicos! sunteţi în-căt, simţind căt de greu îmi stă pe suflet balul acesta, faceţi tot ce puteţi pentru a-mî scurta supliciu, şi a-mî micşora povara. (întorcfindu-se la drdpta) Nu-i aşa, no bilă şi gracibsă contesă? Ah! cănd aţi sci ce plăcere
— 239 -
mi-aţî face cănd nu aţi veni să ml stricaţi kieful ce am cu înfâţioşarea d-v6stră acră ca agurida şi încreţită ca un măr desgheţat pe sobă! (catră Lia) Sciî, îl vorbesc astfel fiind-că e surdă de poţi să dai cu tunul lăngă densa! (vorbesce ear catră dr^ptai mai că aş consimţi să ve dau acea atăt de mult solicitată doctorie care v’ar linişti pentru tot-d’a-una t6te bătăile supărătdre ce ve sbuciumă aşa de cumplit inima..., mititica ! (ciocnind paharul cu acel al personel presupuse din drăpta) Şâ ve trăiască!... Aţi mâncat bine ? sunt fdrte bucuros! (se întdrce la stănga) cred şi eu că s’o fi sa turat. hal? ce zici cocdna Luxiţa !..; că de cănd s’a pus la masă nu şi-a mai dat rănd gureî! Ce zici ? e surdă ?.. asta trebue s’o sciî d-ta mai bine decăt mine, fiind-că niminea nu te ascultă mai cu drag vorbind, de căt dînsa ! (luând o bucatâ de friptură) Poftiţi fasan! tae şi gustă) De mi nune! Nu e aşa?... Cred şi eu, nevasta mea l’a crescut cu măna el şi l’a îngrăşat numai cu migdale dulci şi cu rhum Jamaica de la Ulmenî! (către Lia) Ba fără glumă dragă e bun de tot! Nu gust! şi tu o bucăţică? (toe şi-i dă) dacă mă iubesc! ! Lia Bine dragă, dacă te pul să mănânci de pe acum o sămî strici tot rostul mesei!... Miescî drag de tot aşa! Robeanu Dar altmintrelea nu ? Lia Ba da, în t6te telurile. Dar între cocdna Luxiţa şi Contesa te-aî desvelit atăta de mult, încăt pot zice că
;
— 240 —
sată sdră te cunosc şi eu pe deplin şi te pot preţui într’adever aşa precum esci. Nu poţi să ţî închipuescî cât sunt de fericit de acostă descoperire 1 Robea nu. Vezi. că aveam dreptate, că numai fiind unul lângă altul, singuri singurei, voi putea să ’mi desfăşor talentele, căci alt-fel mărturisesce că me luai drept un om posac, distras, pdte chiar şi reutăcios şi dorinţa ta de-a merge necontenit în lume era numai temerea de-a remănea singură cu mine., ca să mori de urît A. Spune drept nu e aşa ?... Lin, (cu îndo^lă).
Nu, cum poţi crede una ca asta? Tu sciî că te iubesc, că te-am iubit atăt de mult ! Rohenmi. Da, dar de-acuma şi mal mult pdte ! (întinz6ndu-i mana). Vino înedee, să pecetluimii pactul cel nou de viaţă. Să trâimu pentru noi şi prin noi mal ănteiii şi atunci când ni se va urî, crî-căod vom fi siliţi de datoriile sociale ori de împrejurări, să trăimu şi pentru alţii! Vrei? (tdrnă un pahar Liei) Aide ciocneşte! în sănătatea ta, dragă nevastă ! Lin. In sănătatea ta,
scumpul şi iubitul meu Georges!
(se sărută peste masă).
Roheanu. Ancă odată! (se sărută) Şi acuma lasă-me să închin şi
— 241 --
cu invitaţii noştri, pana cănd sunt încă în Vervă, (dregându-şi glasul) D6mnelor şi domnilor! Nu sunt vrednic să ve mulţumesc de distinsa ondre ce ne-aţî făcut adunăndu-va (apasă) cu atăta grabă măgulite re în saldnele ndstre şi măncănd din minunatul acesta de supeu, cu o poftă atăt de imbucurătdre pentru starea sănătăţii d-vc5stre! Ea, pot a zice, este o probă eloquentă, că intrând aci, aţi uitat că veniţi la un medic, a căruia cea mai sfântă şi mai lucrativă datorie este de a se devota pentru omenirea suferindă! Eată pentru ce să-mî daţi voe a va ura multe şi fericite succese de asemenea natură în cariera d-v6stre de invitaţi la baluri cu supeurî, reservăndu-mî tot de odată dreptul de a va căuta chiar gratis pe fie-care, cu condiţie numai să nu aveţi prileju de a va înbolnăvi în casa mea. Să va fie de bine! Şi noua asemenea! (îşi bea paharul). Lin. Îmi pare rdu că nu e Zornescu să te audă, căci ar fi nebun de bucurie, vazendu-te aşa de bine dispus.... Apropos o, dar găsesc că şi d-luî e în întârziere.... A trecut de doue ori 20 de minute de cănd mi-a promis că se va întdrce... Robeanu. (venind lăngă cămin şi privind ornicul pe care îl control&ă cu al său)
Un-spre-zece trecute! Dragă, nu e lucru curat. Lăsând gluma la o parte nu-mî pot închipui cum să nu vie nimeni, nici cel mal mic ofiţeraşii, pane acum. lrebue să se fi aprins oraşul sau că mal sunt baluri pe unde-va. 16
— 242 —
căci alt-fel nu’mî explic o asemenea nemaî pomenită necuviinţă. Acum pentru mine lucrul nu e de nici o importanţă, din contra, dar pentru tine e nu numai de un rgu augur pe viitor, ci chiar o probă vădită că lumea nu vrea să ia în s£mă invitarea ta ! Lia. Şi d6r am făcut'o în tdtă regula, cu opt dacă nu cu zece zile înainte, nu’mî aduc aminte bine. Am scris eu şi cu mama invitaţiile dupe lista ce mi-al făcut tu şi le-am dat luî Simion să le împartă. Nu p6te fi nicî o neregularitate ! Robeanu. Le-aî dat luî Simion să le împartă el singur ? Lia. Nu, să le pună la poştă. Robeanu. Atunci fără îndoială că au ajuns la destinaţie de atăta timp. In oraş se face distribuţia de 4, 5 or! pe zi. Ia să cercetămu lucrul maî de aprdpe.... (sună). Scena XV. Cei de sus, Simion. Robeanu. In ce zi ţi-a dat cuconiţa biletele de tru bal?
invitaţie pen-
— 243 •
Simion. Sunt pe semne vre-o zece zile de atunci, coconaşule. (găntiind) da, sunt zece zile Lia. Si cum a! făcut cu ele ? Simion. Cum să fac ? Le-am luat aşa pachet cum mi-le-aţî dat, le-am pus în buzunar şi nv-am dus eu singur de le-am pus în cutia poştei la colţul uliţei, lăngă puşcaşii. Lia. In ce zi a fost asta ? Simion (gândind). Azî suntem Sâmbătă.. . Miercurea trecută. Cum m’am întors cu d-v6stră de la cocdna mare, cu trăsura mi-leaţî dat şi aşa cum eram cu mantaoa de blană, m’am dus de le-am turnat singur în cutie. Robeanu. Miercuri zici ? Simion. Da, Miercuri. Robeanu. La ce ci as ? Simion. Pe la cinci trecute'dupe prănzu.
]
— 214 —
Robeanu. Cănd era focul la puşcaşii ? Simion. Tocmai. Atunci v£ întdrceţî şi d-vdstră pe jos acasă şi v’atî oprit la foc, ba ăncă am intrat amSndoî în năuntru fiind-că zicea lumea că nevasta neamţului fusese rănită de nisce £rbă de puşcă şi zăcea plină de sănge in odaea din fund.. Sciţi c’am intrat şi eu cu d-v6stră ? Robeau u. Da, îmî aduc aminte. Dar nu erai cu mantaoa cu blană mi se pare. (gândind) Nu Erai cu capul gol şi cu spenţerul cenuşiu. Eu cel puţin nu te-am vezut îmbrăcat cu mantaoa. Apoi dacă zici că aî plecat îmbrăcat, ce al făcut mantaoa, căci acum îmi aduc fdrte bine aminte că nu o aveai... Simion. Păi, nu fireşte, nu o aveam. Fiind-că ajungend lacolţu am vezut lumea alergând şi pompierii ;şi începuse să arunce lucrurile de pe ferestre jos, cum le e obiceiu şi striga la omeni să se ferâscă că e drbă de puşcă în prăvălia neamţului. Ba chiar m’a îmbrâncit un ofiţer şi mi-a zis de ce nu pun mâna şi casc gura... eu nu căscam gura că abia ajunsesem. Tocmai atunci treceaţîşi d-v6stră şi m’aţ! mănat să v’aduc ghiosdanul cel mic roşu de pe biurou. Am dat fuga acasă, am lăsat pălăria şi mantaoa şi v’am adus ghiosdanul de grabă acolo.
FI
— 245 —
Lia. Dar biletele le puseseşi în cutie oii nu ! Simion.
Firesce le pusesem !
Robeanu. De-atuncI te-aî maî îmbrăcat cu mantaoa ? Simion. Ba nu. Mi-a străns'o Catinca în dulap şi nici n’am avut cănd s’o mai îmbrac, din pricină c’am regulat prin odăi pentru bal. De căte ori am. fost în terg. am fost în tivii. Robeanu (strigă în dr£pta).
Catinco !.. Catinco !... Catinca.. (din culise).
Porunciţi
i
Robeanu. Ia adu-mi mantaoa de blană a lui Simion încdce. (se nude afară o trăsură). Lia (enervată).
Repede Simidne. Vine cine-va. (Simion ese). I
Scena XVI. Cei de sus, a,fura de Simion, Catinca (aduce blana). Robeanu. (căutănd prin buzunare dă de un pachet cu bilete de invitaţie — citesce).
i
L
Domnul şi Ddmna Robeanu, au ondre de a vd ruga
— 24O —
să bine-voiţî a asista la balul ce dau în s£ra de 14 Fe_ bruarie 1889. (svCrlind biletele în sus) Ura!... ura !... s’a deslegat enigma ! Lia (cu părere de reu). E o ne-maî pomenită prostie ! Robeanu (luănd’o de talie). Lasă dragă, balul t6u nu e perdut... (căiră Catinca). Spune musicanţilor să cănte un vals ! (('aţinea ese prin fund repede) Din contră! Masa e întinsă, musicanţiî vor începe să cănte. (ceremonios) D6mnă bine-voesce a’ml acorda primul vals, prima polcă, primul cadril şi cotilionul ! Lin (cu dragoste plecând capul pe nmfirul lui). Din tot sufletul meu, Georges cheri !... Scena XVII. Ceî de sus, Simion. Simion. A sosit Domnul Zornescu pentru bal! (se aude valsul în fund). Robeanu. Spune d-luî Zornescu că a sosit prea târziu şi că balul nostru, primul nostru bal va fi de azi peste opt zile ! — (merge spre fund jucănd valsul). Cortina cade.
LA
MORMENTUL POETULUI APOLOGIE
s! !
;
{
Intru amintirea Iul
VASILE ALEXANDRI
PERSONELE: Eutherpe . Melpomena G/io . . .
D-na Ar. Romanescu jj Am. VVelner „ A. Ciupagea.
Reprcsentată pentru primei ârâ Stimbtita 29 Septembre. la deschiderea stagiunei teatrale 1890—91.
Teatrul represintă grădina de la MirceştI unde este înmormântat Alexandri.—La drdpta se vede veranda casei poetului, în fund se zăreşce lunca Mircescilor şi Şiretul, la stănga copacii şi aleele gradinei.— Mormântul de iarbă verde cu flori, pdrtă un monument coprinssând ca parte principală bustul lui Alexandri. împrejur copaci, sălcii pletdse, flori, etc... E ndpte şi lună. Eutherpe, cu pârul despletit, cu un vâl de zăbranic negru peste rochia el cea albă, stă plecată pe mormânt, perul îl atărnă de-a lungul braţului stăng care ţine o lyră de aur cu cdrdele rupte. — Vorbesce cu voce plină de măhnire ca cum ar suspina....
«S’a stins gingaşa voce! Dui6sa lui cântare Din strunele de aur de-acum nu mal resare ! De dor şi vitejiă pe mândrul ţSreî plaiu Cu foc nu mai răsună fermecătorii’! grăiţi!» (Visdză).
«Lumina viă, dulce, a razelor din sdre Iubirea, roiul vieţeî. de chin alinătdre, Voidsa tinereţe cu fragede visări, Cu ochii plin! de taine, cu calde sărutări ; Străvechile aventuri de dalbă bârbăţiă Ce înălţau eroii din mdrte la veciă Răpind în sbor spre ceruri măreţile-amintirî,
— 252 —
A sufletelor nalte comdră de gândiri, Povestea nesdrăvană de’nşirte mărgărite Cu Feţi-FrumoşI şi Zine şi de sdrele ’ndrăgite, Voinici făr’de pereche luptându-se cu zmei Ce despicau vSzduhul ca gândul uşurel; Atăta frumuseţe şi atăta strălucire Perdut’au într’o clipă a lor însufleţire Şi lira mută, rece de-apurur! a r6mas In racla n£gră zace acum cel ce’î da glas ! (Lyra cade la pdlele mormântului.
Pausă, plânge).
«Ah! crunt me’nnecă plânsul şi inima se frânge ! Poete scump cu Iacrămî destul nu’î a te plânge, Când peptul de durere îmi este sângerat !» (Se sc<51âj.
>Eu Musa ta iubită, în braţe te-am purtat Şi te-am crescut la sînu-mî, ţi-am dat a mea viaţă Şi dragoste şi farmec şi graiu plin de dulcdţă Si te-am scăldat în raze de aur în senin, Ti-am dat să beî din cupa nectarului divin, Te-am desmerdat ca mamă, ca soră, ca sogiă Şi lumea, lumea intrigă ţi-am dăruit’o ţie! Vioiu şi vecinie ten£r cu suflet fericit De-asupra omeniri! cu mine a! plutit, Din bucuri! şi jale, din chinuri şi plăcere Urzind a tale cânturi de drag şi de durere ! De visu’mî amăgită credeam că a! să fi! Etern ca şi simţirea eterne! poesi!; Dar azi ah ! cruntă oră, cumplită deşteptare
— 253 -
Uimirea mea ca viaţa’ţT, găsitu şi-a hotare Şi singură, cernită, pe cainicul pământ Veghiezu şi plăng Poete la tristul tâu mormânt!* (Reraăne nemişcată rezemăndu-se de mormânt. încet îşi plimbă apoi privirea împrejur şi se opresce în fund asupra lunceT, pe care o privesce lung, făcând căţl-va paşi spre dânsa;.
»Tăcută ddrme lunca, Şiretul lin o scaldă. Pădurea 'mbrobodită de-a luneî raza caldă Cu ventul serei molcom suspină tresărind Iar florile şi 6rba se plecă licărind !« (Asculta). >0 şdptă se aude, un frâmăt par’că vine De-acolo !... O minune ! alăturea de mine, Lipsită de speranţă, sub vâlul sdrobitor Al chinului, e 6re un glas măngăctor Al fire! ce se ’nnalţă ca sfănta armonie Să’mî liniştâscă mintea şi-a patimeî urgie?!* (Ascultă iar).
>Din ramuri, dintre frunze, din ârbă, dintre flori Din clinurile undei, din câmpii roditori De pretutindeni iată încet cum se ridică Un murmur lin şi tainic o b6re uşurică, Ca rugăciunea blândă şi dulce ca un cănt, Ce către cer se’nnalţă pe-o aripă de vent! O luncă ! dalbă luncă ! poddbă ’nsufleţită, Tu care cu Poetul de mult esc! îndrăgită, Comdră cu vil nade de visuri şi de dor,
— 254
Iu sinul t6u s’ascunde cel limpede isvor De doine şi de cânturi, cu tine d’impreună Pădurile şi valea de graiul lor răsună, Iar Crivăţul şi munţii le pdrtă ’nduioşaţf, Ca lanţu de înfrăţire de-alungul de Carpaţi !« (In avânt de inspiraţîune).
sPn'n voî vechi ’î tovarăşi de viaţă şi de cale Şi-a revărsat simţirea şi gândurile sale, Voi harfe ale Firei veţi resuna pe veci De gingaşa’î cântare de-asupra petrei rec! ! De aceea glasul vostru mi-e drag şi' mă’nfidră Iar inima îmi bate grăbită şi uşdră ; Cu voî nu sunt străină, nici singură rămân Voi îmi veţi fi prieteni, cum el mi-a fost stăpân ! Sub bolta ta pădure, oh ! luncă lăngă tine, Pe plaiuri, la părăul din dăl cu unde line, In miezu de zi, ori ndptea, de-î vărâ, de e ger, Cu spicele pe holde şi stelele clin cer, In lumea de vedenii cea fără de hotare, Poete auzî-voiu mereu a ta cântare Ce umple lumea ’ntrăgă, cum umple peptul meu! (Pausă—Se apoprie de mormânt)
Nimic şi nimeni însă Ce ca o rană-adâncă Fui si şi aventuri! ca Îmi alungaţi cu vraje
nu umple golul tău în suflet greu mă d6re ! sborul trecătdre, voî grijele din pept!
(Inspirată vorbesce către mormânt. Melpomena, iu alb cu mantie lungă nâgră, putând atributele Musel tragice intră din stânga prin fund şi
— 255 — păşesce încet, încet p£nC cănd ajunge la spatele Euterpel cîtnd sfttrs escc ultimul vers).
Tu. fiu al nemurire! cu gănd înalt şi drept, Cuceritor de inimi, de minţi, de fericire, O căntâreţu de glorii, de lupte şi mărire, Fanfară triumfală a mândrului popor, Graiu viu al ţăreî tale la fapte şi onor ; In negrul sîn al morţeî te-aî dus de lăngă mine, Dar omenirea-! plină, poete scump, de tine, Fiinţa ta iubită o v6d şi focul t6u De dor şi înălţare il simt în jurul meu Au sdrele pe cerut*! în nor! nu se ascunde? Lumina-! caldă însă prin negură pătrunde Şi bine-făcăt6re se varsă pe câmpii! !.... Aşa de-apururi mortul trăesce în ce! viî. (pausi) Melpomena (se aproprie de Eutherpe şi-i pune mina pe umer).
Inchipuirea’ţ! Musă e p6te măngăită D£r inima’! zdrobită şi mintea ’nvăpăiată ! Durerea ce se’ncuibă în suflet iubitor Cu doruri şi ilusi! n’o stăpânesc! uşor. In mijlocul Natureî, cu chinurile tale Tu Musa cea duidsă a! fi Musă de jale In singurite cănturî un balsam căutând. Ingrata omenire vezSndu'-te plângând Mereu acelaşi nume, aceeaşi suferinţă, Cu silă de la tine şi gingaşa fiinţă
- 256-
Perdută se va ’ntdrce şi v6 va oropsi ; Nu’î da prilejii de ură şi densa ’1 va găsi !.... (O ia de mănă)
Tu escî însufleţită de-o fragedă simţire Pe care s’o ’nţel^gă nu pdte recea Fire Şi e străină lume! lipsită de avent, Cuî patimele numai stăpănitdre sunt ! Dar graiul t£u o soră, menit e ’n veci a Dă stolului de gânduri ce se frământă ’n Odihna cea adâncă şi liniscită, vin De’ţi rdzi-me ’ntristatul teu cap aici pe Privesce, ca si tine am hainele cernite, In peptu ’mî îndoiala şi grijele cumplite Se luptă, dâr voinţă Destinului de sus Mai sfântă ’î de căt dorul ce-aicea ne-a Vin să vorbim de densul»....
bine ! tine sin.
adus !
Eutherpe (plecăndu’şl capul pe umârul Melpomenel) In noi ca în afară Lung căntecile’î sună. Pe cel întins de ţară Resar sfintele umbre, poveştile trăescu In cercu ’ncipuireî şi’n cercul omenesc!»... Melpomena, «Şi eu ca tine fost’am de densul îndrăgită! A vieţeî carte vechiă adesea resfoită De el fost’a cu mine şi-am făurit noi do! Pe lumea de miseriî, o lume de eroi. Din taine şi din pofte luat’au întrup are
— 257 —
Fiinţe vii şi fapte; puternica ’I suflare A închiegat în inimi credinţe şi iubiri Ce s’ati săpat în tabla, eternei amintiri. Cu densul străbătut’am voinică şi ’ndrăsnâţă Ordiile tatare, şi litfa cea semâţă A Leşilor am frănt’o, din Vrancea la Munteni, De la Hotin la Nemţu, din Iaşi la Resboenî Cu Ştefan Vodă mândrul vitâzti făr’ de pereche, M’am dus cu flinta plină şi cuşma pe ureche, şi-am risipit duşmanii, pe Ungurii resleţî, Ca la vânat ochindu’î în spate cu săgeţi Luatu-i-am în g6nă căt au să pomenâscă Pe veci aşa ocară ; în tabăra Turcescă Râsbit’am de călare cu paloşul în măn! Şi-am smuls popor şi ţară din ghiare de păgănî. Cu cel plăeşî de munte şi cu Peneşu Curcanul! Pe Getta cea bălae şi pe Ovid Romanul Tânguitor de patimi aevea i-am vezut Alături cu Horaţiu isteţu şi priceput. Cu Despot la Suceava luptat’am pcn’la mdrte Şi-am rîs cum Ciubăr-Vodă sciut’a să se pdrtc; Din bunda cea ’mblănită dormind jos la Vasluiîî Am ridicat pe Rareşu pe trepta tronului. Şi’n Francia aflat’am cu Banul Mărăcine Locaşu de înfrăţire cu bolţile senine !» Euiherpe. «Cu fruntea inspirată, cu ochiţi pătrunzâtor A stat Poetul nostru puternic veghietor 17
— 2SS —
Pe sfânta înălţime, de unde cu priinţă Vezut’a cursul vremeî şi celor în fiinţă Pe strunele’! de aur cu dragoste-a căntat.» Melpomena. Adâncul cel de inimi cu el l’am cercetat : Prostia omen^scă, ridicolul şi sila Nătângă, ce deşteptă nesăţidsă mila, Precum şi-al vrednice! nepreţuit prinos, Tot ce pe om înalţă şi tdte ce’l dau jos Le-am întrupat cu densul, le-am dat graiu şi mişcare, Şi pildă omenire! le-am pus pe fie-care Să se fer£scă’n viaţă greş^la întâmpinând, Năravurile rele cu rîsul îndreptând ! Cocheta cea betrănă cu mursele pe faţă, Maî sus de căt potriva’! vezend că se acaţă, Bărbatul cel netrebnic trăind în mişeii!, Femeea destrămată şi-a eî nemernici!, Copilul plin de viei! şi fără de ruşine Betrănul ce de c6da junieî tot se ţine, Sgărcitul fără suflet, bogatul îngănfat, Zaraful din oraşe şi Jidovul din sat, O liotă într£gă de haite leşinate Rozend ca viermi! lumea cu ale lor picate ; Cu braţu mănat de ură, barbar, nemiluit Ca pe tâlhar! la sănge ah! crunt i-am biciuit I-am înferat cu ferul cel roşii de infamie Şi azî îşi ducii povara căci lumea întregă ’î scie ! Ş’alăturea cu dânşii, lucdferî luminoşi,
— 259 —
Cei morţi pe câmpul luptei, bărbaţi! generoşi Cu dor şi foc în suflet ce cărmuescu popdre Acel ce cred în bine şi mor pentru ondre, Eroii, drepţii, sfinţii în cer şi pe pământ Ce mulţi au fost odată şi azi tot mal rari sunt. Pe eî cu duioşiă şi cu recunoştinţă, Cu graiul plin de farmec şi peptul de dorinţă I-am înnălţat pe trdpta măririi omenesc! U Eutherpe. »0! soro! căt mal drdptă tu de căt mine esc! ! Simţirea ta păstrăndu-şî puterea sa întrdgă înfruntă îndoiala, nu’î ca a mea pribdgă Şovăitdre ’n largul închipuire! seci; Tu tragi de-a dreptu ’n ţintă şi majestdsă treci Ducând în sîn comdra cu care aî soliă Să’ntemeezî pe lume o măndră—Imperăţie.» ^Se aprinde din ce în ce vorbind).
«Eu Fire! mi-am spus dorul în veci nealinat, Al căruia resunet. cănd cânturile bătu Petrunde de la plaiuiî şi pen’la ţerm de mare In ori ce pept durerea ori dragostea tresare! Eu celor care’n măna’ţî o jucărie sunt, Duidsă ori vide necontenit le cănt Şi’î fac cu două tonuri, c’o vorbă blănd vrăjită Să’şî uite greul vieţeî cea’n negru învelită. Tu vezi în fund de inimi şi patime străbaţi Iar binele ’n făgaşul cel plin de rele ’l caţî
— 200 —
Şi-ai făurit atătcă păpuşi cu fel de pene Spre îndreptarea celor cu suflete viclene!.. Melpomena. (măngăind’o pe cap). Cântarea ndstră este ca apa din isvor Ce trece ’n valuri repezi cu glas resunător Lovindu-se de maluri cu stânci posomorite Ce-o ’ntunecă în cale cu umbre mohorîte ; Orî murmurând prin ărbă alărgă pe cămpiî Impodobindu’şi sînul cu flori şi raze vil ! Deci partea ta-î alăsă şi-a mea nu’î mal de fruute Căţî vulturi cu sbor aprig trăescu în verf de munte ? In inimi tăinuite, orî cerul atingend Nu’su patima şi dorul aceleaşi frământând Sermana omenire? Tu dragă, dulce, vie Cu fluerul de’î zice le faci să se 'mlădie ; Ca să le smulg silită’s, din peptul încordat Să'mî trag adesea braţul sdrobit-orî sângerat. Tu esc! dar gingăşia, eu măna cea vîrtdsă Menirea mea e mândră şi-a ta este frumdsă ! Eutherpe (luănd’o de mănă). Cuventul teu puternic pătrunsu-m’a deplin Simt inima ticnită şi ochiul mai senin ! In luncă vin ca pene la răsărit de sdre Să adunămu mănuchiurî de blânde lăcrămidre Apoi să le aşternemu frumos peste morment Să dormă el d’apururî sub albul lor vesment! Vin soro! vin cu mine. ....
20 I
(Făcu c&ţl-va paşi spre fund, unde încet, încet apăruse ziua. Tabloul luncel se ridică binişor cănd pornescu Musele spre densul şi fundul Tea trului strălucitor de lumină descoperă aşezate pe o înălţime în deosebite grupuri următdrele personage create de geniu! poetic al Iul Alexandri: l’eneşu Curcanul, Despot Vodă, Ciubăr Vodă, Banul Mărăcine, Dan Că pitan de plaiu, Iloraţiu, Getta, Ovidiu, Iulia, Cocdna Kiritza, Gulitză» Paraponisitul, Moise ovreiul din Lipitorile Satelor, Ana D<5mna, Fetele din inşirte Mărgărite, Copila din Legenda Rondunicăl, Rodica, Behri Mustafa, Kera Nastasia.... cari au mănunchiuri de flori, lăcrămidre, cordne de stejar verde, flori de cămp.. etc. Iu mijlocul lor purtând o fde aurită de palmier stă Musa Clio îm brăcată în alb. In jurul căpuluî el scănledză o aureolă lumindsă. Musele se oprescu înmărmurite la picidrele mormântului. Clio (cu braţul întins către Muse).
Tânguitorul vostru glas Dc ceruri ocrotit A fost, o Muse, în Parnas Locaşu nemuritor Al cântecelor, ascultat. Poetului iubit Apollon bine voitor, Cu har Dumnezeesc, Din negurdsele vecii Ce chaosu ’nvelesc Pe-aî luî Alexandri copil Cu drag i-a adunat 1 Plecăndu-se la voia luî Ursita le grăi, Nepăsători de*a timpului Prefaceri a trăi
I — 262 4b
Şi măngăerî or! pilde dănd Mereu faima să-î cnSscă, Poetului duios şi blănd Pe lumea păm6nt£scă ! In ori ce părţi veţi îndrepta De*aicî ai voştri paşi, De el şi sufletu-î veţi da O scumpilor urmaşi: De’ţî reciti, cea din trecut Minune de poveste De tot ce-a fost şi s’a făcut, Săpat o să găsiţi Pe temelii numele lui! Cu cât stejarul este Mal nalt şi rgsăriţî Mal multe ’n jurul trunchiului O ramuri cu fălos avSnt; Cu-atăt mal aprig v6 luptaţi Furtunele să le ’nfruntaţî, Căci tot mal rari stejarii sunt! Şi-acum copil nemuritori Tovarăşi de eterne lupte Pe lyra-î cea cu cdrde rupte Şi pe mormSntu-î puneţi flori! A vostre inimi vecinie calde T6răna lui să le simt6scă > > Şi lacrămile şiroiască, Isvor nepreţuit, s’o scalde.
!
— 263 —
(Către Muse)
Iar mândrul rSsărit de s6re O Muse sfinte cu blând graiu Să facă pe-al Moldovei plaiu Să crbscă fibre lăngb fibre (Toţi cobdrfi încet de pe munte aruncănd florile şi depunăad cor<5nele pe mormănt. Musele se ţinu imbrăţioşate, cortina cade încet la su netul Hore! Unirel căntată în surdină. La o nouă ridicare a perdelei tdte personele sunt grupate în jurul mormântului. Musele stau în mij locul lor imbrăţioşate. Clio la capul Mormentulul incunundză bustul Poetului).
~H*§^
i
o
:
i
✓
.
■
■m
fii
m m m m
>•/?#
m ui m m
m ii si ■
> ;
m m
B Hi
$ & R
Is-
%
HV m
m
&-
i
8
MMI liHHB
■r
■}\
S 8
■
'\
H < -
Hi
? ■>
; /
mă
i
Ui
i-
i
& *