Ne începem viaţa minţind docx

Ne începem viaţa minţind. Prima bâzâială de bebeluş, de genul ”mi­e foame, unde­ai pus sânul ăla?”, era stratagema prin care o determinai pe maică­ta să facă tot ce vrei. Câteodată nu­ţi era foame, doar că te plictiseai şi aveai senzaţia că nu te băga nimeni în seamă, în afară de peştişorii ăia cam idioţi, de plastic, atârnaţi deasupra pătuţului. În următorii ani, părinţii ne cer să nu­i minţim niciodată, deoarece e oribil să minţi şi, în plus, ajungi în iad. Dar părinţii sunt primele persoane care ne mint. ”Vine Moş Crăciun şi­ţi aduce o bicicletă, dacă iei media 10 la matematică. Am zis la matematică, nu la sport!” (Iată şi explicaţia pentru care eşti copil obez). ”Pe copii îi aduce barza­n cioc. Mai întreabă odată dacă barza are picioare mişto şi te pocnesc de nu te vezi!”. ”Nu, eu şi taică­tu nu ne certam, aveam doar o discuţie amiabilă. Farfuriile sparte din bucătărie sunt acolo din cauză că tocmai s­a produs un cutremur cu epicentrul în zona Vrancea”. Peste câteva luni, când afli de la Mărmureanu că n­a fost niciun cutremur, afli concomitent că ai tăi divorţează. Ei o ţin pe­a lor că nu e divorţ, că e doar o separare temporară, dar din spatele lor, avocaţii îţi fac un semn discret, ca la licitaţie. E clar. Faza a doua a acestui divorţ delicat este că mama şi tata se întrec în a­ţi face promisiuni că­ţi vor aduce soarele­n ţiplă cu pampon şi, mai important de­atât, un smartphone. Am asistat odată la o diversiune. Doi prieteni de familie au hotărât să divorţeze la bine şi la rău, până când scandalurile financiare îi vor despărţi. Au doi copii. Adi avea 12 ani şi a ales să rămână cu tati. Surioara lui, Adriana, avea 14 ani şi s­a decis să rămână cu mami. Apropo, nu mă mir că doi oameni care şi­au botezat copiii Adrian şi Adriana au divorţat. ”Adi, dacă rămâi cu mine, îţi cumpăr căţelul mult visat”, i­a zis tac­su. Băiatul i­a spus că s­a produs o micuţă confuzie, nu el voia căţel, soră­sa voia căţel. El voia doar un Super Smash Bros for Wii U. Tatăl a avut un moment de înţepeneală, cofetăreasa din incintă a sărit cu un pahar cu apă, credea că face omul apoplexie în tura şi localul ei. Bărbatul nu înţelesese nimic, a crezut că unul dintre ei doi, el sau fiu­său, a luat­o razna. Până atunci, nevasta se ocupase de mofturile electronice ale plozilor. Pe urmă, şi­a revenit, n­a înghiţit gutuia, a înghiţit numai pretenţiile copilului care deja solicita un joc încă nelansat pe piaţă, doar anunţat cu surle, trâmbiţe şi preţuri din seria ”auci”. ”Ţi­l cumpăr” a fost singura expresie comună a divorţătorilor. Opt luni mai târziu, când şi frăţiorii au avut o expresie comună (unde­i căţelul meu, respectiv unde­i jocul meu), părinţii au căscat gura de zici că revenise minunea de la Maglavit. Uitaseră de la mână pân’ la carduri că, atunci când îi promiţi ceva unui copil, e un pic mai dificil decât dacă i­ai promite ceva unui cămătar. De nervi, Adi şi Adriana au vrut să facă schimb de părinţi, dar şi­au dat seama că nu iese niciun gheşeft din asta, erau amândoi o apă şi­o minciună.